A plecat în lumea umbrelor scriitorul Romulus Rusan, devenit cunoscut în 1977 după apariṭia cărṭii sale America Ogarului cenuşiu. Asemeni mai tuturor celor născuṭi în România interbelică, viaṭa lui Romulus Rusan a fost marcată de învolburările epocii care a urmat războiului. Despre unele dintre acestea a povestit în cărṭile sale. Despre altele a vorbit, cu o modestie firească, în interviuri. Iată câteva fragmente dintr-un interviu mai amplu pe care scriitorul Romulus Rusan l-a acordat în 2015 pentru Arhiva de istorie orală.
Tata a plecat undeva…
„Bunicul a fost protopop, cu 12 copii, destul de săraci fiind. Fetele s-au măritat destul de bine, băieṭii au rămas la ṣcoală, care pe unde a putut. Tata era geamăn cu Remus care a făcut Şcoala Militară, iar el a făcut Dreptul. Şi a fost angajat în Poliṭie, încă din 1931, Poliṭia de frontieră din Valea lui Mihai. Era un punct foarte sensibil pentru că erau relaṭiile încordate cu Ungaria, din cauza revendicărilor susṭinute de Italia în primul rând ṣi de Germania ulterior, care au dus la Dictatul de la Viena [din 31 august 1940]. După aceea tata a revenit în Poliṭie la Alba Iulia unde mă născusem eu în 1935. Acolo ne-a prins ṣi Dictatul, acolo am aflat primele noṭiuni de istorie… Geografia o ṣtiam de mic de tot, ṣtiam distanṭa de la Bucureṣti la Ploieṣti, de la Alba Iulia la Cluj. Trebuia să dau uneori mici spectacole în faṭa musafirilor: „Câṭi km sunt de la Cluj la Aiud?„ „De la Cluj la Alba Iulia sunt 100, de la Aiud la Alba sunt 30, deci câṭi rămân?… 70„ ṣi aṣa mai departe. […] Am învăṭat să scriu acasă, mama mă punea să citesc literele mari, titluri de prin cărṭi, după aia să le reproduc. Am făcut ṣcoala ca orice elev, fiind premiant trebuie să recunosc. Am terminat liceul la Alba Iulia, în 1952 – tata era închis din 1948. […] Pe vechii poliṭiṣti, 5000 de oameni… erau daṭi afară deja, i-au arestat foṣtii lor colegi, la ora 2, în 27 iulie 1948. Eu dormeam, am găsit-o dimineaṭa pe mama plânsă, sora mea cu cinci ani mai mică dormea încă ṣi mi-a spus: „Tata a plecat undeva, nu ṣtim unde…„ […]
– În perioada când tatăl dumneavoastră a fost închis cine vă asigura existenṭa?
Aveam cinci hectare de pământ pe care tata îl lucra. Vara era mai greu ṣi toamna se plătea. Şi mama… fiindcă eram cu două pericole deasupra capului: unul, averea – cinci hectare puteau să însemne „chiaburie„ -, atunci mama a dat pâmânt la Sfatul Popular încât am rămas numai cu un hectar jumate pe care-l lucra împreună cu niṣte rude… Deci asta era pâinea, la propriu.”
Am ales să merg la Facultatea de Matematică
„[La liceu, la Alba Iulia] aveam un profesor foarte-foarte bun de istorie, Ion Lăncrănjan îl chema – nici o legătură cu prozatorul… Şi prin el ṣi prin directorul ṣcolii care se chema Gheorghe Lăncrănjan ṣi era învăṭător nu era profesor, am scăpat nedat afară, că în mod normal trebuia să fiu scos, ca fiu de deṭinut. […]
– Aṭi terminat liceul, v-aṭi dus la Cluj. La ce facultate?
[…] Eram 110 colegi în clasa a XI-a ṣi peste 90% din ăia au fost excluṣi din UTM, fără să ne spună. Ne-au luat carnetele ṣi după aia am dedus că suntem excluṣi, nimeni nu ne-a mai zis nici bună ziua. Dar se apropiau admiterile. Eu am fost premiant pe liceu, deci la română aveam numai 10, vroiam să merg la filologie. Toată lumea spunea: „Măi, trebuie să ne alegem niṣte facultăṭi ne-politice„, filologia era considerată politică, împreună cu filosofia, care era de fapt marxism, împreună cu ziaristica, împreună cu dreptul. Şi atuncea am ales să merg la matematică, fiindcă aveam ṣi la matematică note excelente, 10, ṣi-mi plăcea realmente. Mi-au respins dosarul şi atuncea mi-am dat seama că e o nenorocire, fiindcă copiii cu „origine socială nesănătoasă„ erau luaṭi la armată la aṣa numita „lopată„, D.G.S.M. – Direcṭia Generală a Serviciului Muncii – nu ṣtiam ce e aia pe vremea aia! […] M-au respins la matematică, mi-au respins dosarul. L-am dat la „Sorbonica„, aṣa se numea […] şcoala pedagogică postliceală. […] Şi mi-au respins ṣi de acolo.
Şi atunci n-am mai dat nicăieri dosarul după respingerea de la „Sorbonica„ ṣi am fost angajat la Carbochim din Cluj. Asta era o uzină nouă care fabrica corindon, adică un material abraziv, pietre de polizor făcute din acel corindon ṣi alte chestii chimice. Era o fabrică nouă care făcea parte – deduc acuma – din programul de industrializare ṣi de românizare a Clujului. […] Eu am lucrat cu foṣti deṭinuṭi politici ṣi cu ṭărani români care făceau naveta din jurul Clujului. Şi am fost pus fochist de noapte la secṭia de cuptor Manheim. Ăsta era un cuptor care cocea până la 2130̊ C pietrele de polizor. Nu era o muncă grea, dar era de foarte mare răspundere, pentru că trebuia să pândeṣti tot timpul, să nu depăṣeṣti acea temperatură de vulcan aṣ zice eu, 2130̊…. Eu aveam 210 lei pe lună.
– Cât aṭi făcut munca asta?
Un an… Am văzut oameni simpli, am trăit cu ei alături, am petrecut moartea lui Stalin acolo… […] În anul următor am intrat la facultate, la Tehnologia Construcṭiilor de Maṣini.”
Ne-au luat din facultăṭi
În semestrul doi din anul IV am fost angajat la revista Tribuna din Cluj, în ’57. Revista asta a fost făcută sub o presiune teribilă, fiindcă, deṣi existau mai multe reviste în limba maghiară decât în română, maghiarii au cerut să aibă o revistă în plus, Korunk, o revistă marxistă, cu tradiṭii de prin 1936, care dispăruse în timpul lui Horthy. Dar reviste româneṣti… nu exista decât o revistă în limba română, Steaua, care ṣi ea cam avea probleme, fiindcă era echipa lui Anatol E. Baconsky care era deja anti-proletcultist. […] Deci ăṣtia erau contra, ca să spun aṣa, steliṣtii. Eu acolo am debutat, fiind la Politehnică, foarte aproape de redacṭie, am fost chemat să scriu recenzii acolo ṣi în pauza mare, în 20 de minute fugeam, îmi dădeau câte o carte, peste trei-patru săptâmâni dădeam câte o recenzioară ṣi îmi făceam mâna, aṣa, de critic. Dar n-am devenit decât critic de film până la urmă. Şi când a fost cererea pentru Korunk s-a hotărât să fie ṣi o revistă în limba română, sătămânală. Asta se va nuni Tribuna. Şi era reluarea Tribunelor începute de Slavici, continuate în perioada interbelică de Agârbiceanu… Şi cu asta se dădea oarecum libertate ṣi literaturii de limbă română din Cluj, care avea toṭi reprezentanṭii interziṣi. […] Şi de unde să iei oameni? Şi atuncea ne-au luat din facultăṭi. A venit Ionică Olteanu, foarte bun organizator de reviste, de la Bucureṣti ṣi a căutat prin facultăṭi. A luat pe Vasile Rebreanu, el făcuse la Bucureṣti [facultatea] ṣi acuma venise la Cluj, fiind ardelean l-au angajat pe el; Miron Scorobete, tot de la Filologie. Şi aveau nevoie la ṣtiinṭă, că asta era o revistă nu numai literară, ci de cultură. M-au luat pe mine de la Politehnică. […] Şi am rămas redactor timp de 11 ani la Tribuna pe care îi regret foarte mult, fiindcă începutul a fost extrem de… a fost romantic ṣi cu o solidaritate teribilă. […]
Apoi ne-a propus din Bucureṣti tot un clujean, Adrian Dohotaru, era adjunct la Viaṭa Studenṭească. Deci ne-au angajat pe amândoi [pe mine şi pe Ana Blandiana], dar Dohotaru, Dumnezeu să-l odihnească, a murit după un accident groaznic, prin Ucraina. El ne-a spus: „Noi ṭinem de UASR„, nu ṣtiu dacă era deja UASCR-ul, în fine, „… de Uniunea Studenṭilor ṣi ṣtiu că nu vreṭi să scrieṭi de partid ṣi de tovarăṣul„, era în ’67, Ceauṣescu era… „Nu scrieṭi decât ce vreṭi, faceṭi interviurile alternativ„ – apărea săptămânal – „ṣi vă alegeṭi singuri oamenii„. Şi aṣa am făcut niṣte serii de interviuri de care nu mi-e ruṣine deloc, cu intelectualii mari… […] Am făcut din aceste interviuri două cărṭi, împreună cu Blandiana, Convorbiri subiective ṣi O discuṭie la Masa Tăcerii. “
Joia era un cenaclu, vinerea mergeai la un supermarket
– „Aṭi fost şi în Statele Unite…
Am fost în 1973, decembrie ’73, mai ’74 – bursele erau încă din anii 1969. Erau familii de scriitori invitate la un cenaclu, pentru nouă luni de zile, cenaclul din Iowa City. Iowa era un stat agricol prosper ṣi avea o cultură aleasă, avea un laureat al premiului Nobel pentru fizică care a descoperit centura de radiaṭii din jurul Pământului, aveau o catedră de literatură universală extraordinară ṣi avea un organizator, un poet, Paul Hangle, căsătorit cu o chinezoaică din Taiwan care ṣi ea era poetă ṣi care umbla cu geanta pe la diverṣi industriaṣi să dea pentru un cenaclu, bani. Printre altele, la marea fabrică John Deere, de tractoare… Ăia dădeau câte ceva ṣi el invita din 35 de ṭări, în general din lumea a treia ṣi din ṭările comuniste, din Europa. Polonezii aveau de mult ṣi aveau chiar la un moment dat patru familii. Români… era la început o familie, în ’69 era Ivasiuc cu Tita Chiper, […] Păunescu cu Constanṭa Buzea, erau încă căsătoriṭi… […]
Era aṣa: joia era un cenaclu unde trebuia cel puṭin o dată să apari cu… fie cu o scriere de acolo, fie să participi la discuṭii despre ce s-a scris acolo, strict literar. Şi vinerea mergeai la un supermarket, era un magazin nenorocit, oraṣul era un campus de fapt, cu 40.000 de oameni, jumate studenṭi, jumate universitari ṣi gazde ale studenṭilor. Şi mergeam ṣi cumpăram de-acolo, pregăteam acasă, asta era tot. În rest, mai făceam câte o vizită cu autobuzele locale pe la oraṣele de pe-acolo, erau niṣte comunităṭi de-astea, nu ṣtiu cum se numesc, secte, dar secte dinaintea lui Luther…
– Amish…
Da, da… care nu acceptau să meargă la doctor ṣi în fine… vedeam ce se putea vedea ṣi pe urmă cu banii pe care îi pusesem deoparte făceam o călătorie; ei ne-au dat niṣte hoteluri unde să stăm ṣi câte un aṣa-numit sponsor, adică un ghid local. Bursa era de 400 de dolari.
– Şi călătoria unde aṭi făcut-o?
Călătoria, toată America… 16 mii de km, 10 mii de mile… Am plecat din Iowa City, în fine, prin Wyoming, un stat foarte sărăcăcios, muntos, după aia am ieṣit în Utah, ăsta era locul primilor emigranṭi ṣi devenise statul mormonilor, pentru că îi conducea unul, Joseph Smith. […] Ei, ṣi aicea a ajuns unul, Young, care i-a organizat ca stat ṣi aṣa au intrat, era un stat religios de fapt, în Uniune. Ce m-a impresionat…autobuzul cu care am călătorit…
– Da, Ogarul cenuṣiu…
Da, era autobuzul săracilor ṣi al negrilor ṣi al drogaṭilor ṣi al vagabonzilor, dar în general aṣa am cunoscut America, pentru că am fost mai mult la bază decât spre ierarhie… […]
– Din punct de vedere cultural cum vi s-a părut America?
Foarte specializaṭi oamenii. Noi, fiind în mediul literar, îi priveam foarte critic pe cei care nu ṣtiau cine e Steinbeck sau nici măcar Hemingway care era foarte popular. Dar erau totuṣi oameni profilaṭi numai pe meseria lor, mai ales în domeniul tehnic, în fizică, în chestiile astea. Am rămas unluit, ne chinuiam să pronunṭăm numele în fel ṣi chip… nu ṣtiau de Steinbeck! Nici de Goldwell… nici de Dos Passos. Ori la noi era foamea aia de literatură americană, în ’61 s-a dat drumul la… cu [revista] Secolul XX… Se mânca pe pâine literatură occidentală! Ştiam mai mult decât… decât oamenii hiperspecializaṭi dintr-un oraṣ în vest!
– Întorṣi acasă, aṭi scris o carte… America Ogarului cenuşiu.
Da…
– Aṭi avut probleme cu ea la publicare?
Nu, fiindcă s-a desfiinṭat cenzura în ’77! […] Deci a ajuns la „bun de tipar„ tocmai când cenzura, Direcṭia Generală a Presei ṣi Tipăriturilor, aṣa numită, se desfiinṭase oficial. Pe urmă a luat forme monstruoase, culminând cu post-cenzura, adică turnătoria, aṣa au fost interziṣi mulṭi regizori, scriitori… Dar cartea mea n-a mai fost citită de cenzură, fiindcă ṣtiau deja că vor dispărea, erau vreo câteva sute de salariaṭi acolo, care au rămas ṣomeri. Mă rog, i-au reintegrat pe la Consiliul Culturii, pe la alte… foruri de-astea, politico-culturale. Deci, pe de-o parte a rămas necitită ṣi pe de altă parte faptul că eu eram sinistrat de gradul 0 [la cutremurul din 1977], că am rămas numai cu cămaṣa pe mine, mi-a creat o oarecare notorietate. Eu acuma spun drept că asta a contribuit mult la citirea cărṭii, că dacă nu eram aṣa, poate cartea asta era mai puṭin citită!”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2015]
