Datorită declanşării epidemiilor de tifos exantematic, Serviciul sanitar al Marelui Cartier General înfiinṭează spitale noi, aşa numitele „carantine” care vaccinează, deparazitează şi fac triajul sanitar al trupelor • sunt înfiinṭate spitale temporare controlate de Comandamentul Armatei II – la Bacău – sau de Comandamentul General al Etapelor – cele de la Erbiceni, Podu Iloaiei, Târgu Frumos, Frunzeasca, Scânteia • spitalele regionale din Moldova au o capacitate de 16 000 paturi, insuficientă • se creează noi spitale în barăci la Galaţi, Tecuci, Bârlad, Huşi, Vaslui, Bacău, Piatra Neamţ, Roman, Fălticeni, Iaşi, Dorohoi, Botoşani, ajungându-se astfel la o capacitate de peste 40 000 paturi.
Traian Borcescu s-a născut în 1899 în satul Cireşanu, comuna Baba Ana, azi judeṭul Prahova, pe atunci judeṭul Buzău. Viitorul locotenent-colonel, șef al Secției a II-a Contrainformații în al Doilea Război Mondial, în Primul Război era elev-cercetaş, voluntar în spitalele din spatele frontului.
„Ajuns la Vaslui, ne-am prezentat comandantului [Corpului] cercetaşilor denumit „Peneş Curcanul„, care ne-a luat în evidenţă şi ne-a repartizat la singurul spital de contagioşi care exista în Vaslui, spital militar de tifos exantematic, Spitalul militar nr. 485, de altfel care era singurul spital din tot judeţul.
Spitalul era instalat în clădirea Şcoalei Centrale primare situată în faţa Palatului Administrativ unde era acum spitalul răniţilor căzuţi în luptele de apărare din sudul Moldovei. În acest palat mare cu etaj, unde fusese instalată Prefectura judeţului Vaslui, acuma era evacuată în clădirile din oraş pentru a deveni spital. Şcoala primară unde eram noi repartizaţi era o clădire veche din timpul lui Cuza Vodă şi fosta directoare, doamna Gorgoz, rămăsese să conducă mai departe spitalul de contagioşi. Şcoala era compusă dintr-o sală de primire a băieţilor care veneau să ia rezultatele şcolare ale fiilor lor, o sală de patru pe şapte metri şi alte patru săli de clasă mari, de câte patru-cinci metri, o cameră ce servise de cancelarie, de trei-patru metri, care acuma era sala de păstrare a bagajelor bolnavilor de tifos exantematic. Mai era o clădire particulară cu trei camere, cu bucătărie, una pentru depozit de alimente şi una pentru cele două bucătărese. Nu aveam militari, ci bucătărese.
În spatele acestor clădiri era un teren destinat sportului şi jocului copiilor, circa 5-600 m². Fiind iarnă grea, totul era acoperit cu zăpadă de 40-50 cm. În camerele acestei şcoli erau sobe de zid din încălzirea cu lemne. Spitalul avea capacitate între cinci locuri pentru bolnavi şi uneori numărul lor se ridica până la 6-700 de locuri. Spitalul era sub conducerea colonelului medic doctor Tatuşescu şi a doctorului Nicolae Ganea, mai târziu ajuns ministrul Sănătăţii. Ambii locuiau la Iaşi şi veneau o dată pe săptămână la Vaslui.
Eu am fost însărcinat cu administrarea spitalului, având ca ajutor un singur coleg al meu, Enescu Dumitru şi un călugăr de circa 45 de ani. Doctorii veneau o dată pe săptămână de la el, îmi dădeau instrucţiuni cum să tratez bolnavii, cum să prepar medicamentele – acestea erau foarte puţine de altfel. Şi ele se ridicau prin colegul meu din spitalul central instalat în Palatul Administrativ. Mâncarea era foarte slabă, datorită greutăţilor de aprovizionare din acea perioadă de timp.
Frontul se stabilizase pe Valea Trotuşului, Adjud, Focşani, Galaţi… Era în plină iarnă, cu zăpadă foarte mare. Bolnavii, cu temperaturi foarte mari, fugeau din paturile lor pe zăpadă, iar eu cu ajutorul călugărului îi aduceam în paturile lor, îi vegheam la pat zi şi noapte ca să nu fugă. Harana devenise insuficientă. A fost un miracol că, atât eu cât şi colegul meu, nu ne-am îmbolnăvit. Nu am întrebuinţat decât camfor, alcool preparat special pentru bolnavi.
Până la sfârşitul lunii martie 1917 am activat în acest spital militar. Am raportat celor doi medici că, de frica de a nu muri şi noi de tifos, ne vom înrola ca voluntari în armată şi să murim mai bine pe front, apărându-ne ţara.
Cam ce mortalitate era în acest spital?
Era foarte mare număr [de morṭi], din cauză că tifosul exantematic… nu era tratament pentru ei şi mureau cu zile oamenii. Rar care avea putere de rezistenţă sau inima mai bună, pe baza alcoolului amestecat cu camfor… Am putea spune că procentul era cam de 80% morţi.
Şi morţii unde erau îngropaţi, ce făceaţi cu ei?
Îi lua primăria şi îi înmormânta…
Exista un cimitir special?
Da, un cimitir special sau îi ardea… la marginea oraşului, pentru că oraşul este mic.”
[Arhiva de istorie orală, interviu realizat de Octavian Silivestru în 1996; consultant ştiinṭific prof. dr. Corneliu Andonie, muzeograf la Muzeul Militar Naṭional]
