Interviu cu actorul Ion Caramitru (I)
La 16 decembrie 1989 începea la Timişoara marea revoltă a populaṭiei. Muncitorii din schimbul 1 al Uzinelor Mecanice mai încercaseră organizarea unei astfel de revolte împotriva regimului comunist, la 23 noiembrie, în timpul Congresului al XIV-lea al PCR. Mişcarea fusese însă înăbuşită de Securitate. În după amiaza zilei de 16 decembrie timişorenii au ieşit în centru, au scandat lozinci anticomuniste şi au apărut cu steaguri care aveau decupată stema RSR. Trupele de Miliṭie şi Securitate au reacṭionat neîntârziat. S-au făcut peste 200 de arestări, iar manifestanṭii au fost crunt bătuṭi. Posturile de radio din străinătate au început să difuzeze ştiri despre revolta din Timişoara. Acesta a fost începutul…
Nicolae Ceauşescu a cerut miniştrilor Armatei şi Internelor, Vasile Milea şi Tudor Postelnicu, să rezolve situaṭia, să împrăştie demonstranṭii de la Timişoara şi să deschidă foc asupra „elementelor declasate”. Au fost victime, dar populaṭia nu s-a lăsat intimidată; revolta s-a extins pe 20 decembrie în toată regiunea, iar pe 21 decembrie la Arad, Braşov, Cluj şi Bucureşti. „Azi în Timişoara, mâine în toată ṭara”, a fost una dintre lozinci.
La amiaza zilei de 21 decembrie, în faṭa unei mulṭimi adunate silnic în faṭa sediului Comitetului Central al PCR, Nicolae Ceauşescu a ṭinut un discurs ridicol, dar care a intrat în istorie. A doua zi, la aceeaşi oră şi din acelaşi loc soṭii Ceauşescu aveau să părăsească Bucureştiul pentru totdeauna. Imediat după aceea, la ora 12.51, actorul Ion Caramitru şi scriitorul Mircea Dinescu au anunṭat din Studioul 4 al Televiziunii căderea regimului comunist. Spre seară, Ion Caramitru a făcut apel din balconul fostului sediu al Comitetului Central să nu se mai tragă focuri de armă.
Despre aceste momente intense ale istoriei noastre recente, iată câteva fragmente povestite de actorul şi regizorul Ion Caramitru într-un interviu păstrat în Arhiva de istorie orală:
21 decembrie 1989 / AFP PHOTO
Era „Anul Eminescu”
„Au început să cadă regimurile comuniste, era o chestie pe care o aşteptam ca fiind implacabilă… De altfel, a surprins pe toată lumea [pentru care] comunismul părea de nezdruncinat, părea că nu va fi niciodată dizlocat din sistem. […]
Cum aṭi ajuns la Televiziune pe 22 decembrie?
Pe 20 am plecat din Bucureşti la Cluj. De ce? Era „Anul Eminescu„ în ’89 – să ne amintim, se împlineau 100 de ani de la moartea [lui] – şi fusesem invitat de profesori de la Universitatea din Cluj la o întâlnire Eminescu, cu ei şi cu studenṭii. […] Am luat avionul în ziua de 20 dimineaṭă, mai spre prânz mai precis, am lăsat maşina în parcarea de la aeroportul Băneasa, am ajuns la Cluj. Acolo mă aştepta profesorul Stănescu care mă invitase, cu încă cineva care avea maşină şi-n maşină acel cineva care conducea maşina lui ne-a povestit că venise de la Timişoara şi ne-a spus cu lux de amănunte ce trăise la Timişoara. Am ajuns la Universitate, profesorul mi-a spus că rectorul e speriat şi vrea să anuleze întâlnirea – primise dispoziṭii să nu se facă adunări. Şi atunci zic: „Mergem la el să stăm de vorbă„, m-am dus la el şi l-am convins, i-am spus: „Trebuie să fii nebun, cum să opreşti…? E vorba de Eminescu!„ şi, deşi tremura de frică, a zis: „Bine…„ Am făcut întâlnirea asta care a fost incendiară aş putea să spun, după care m-am dus la hotel.
A doua zi aveam avion, să mă întorc, pe 21. În seara aia am prins Europa Liberă la radioul din cameră, un radio vechi, ṭiu minte – s-a auzit cristal! – şi timp de ore în şir, fără să mai mă culc măcar un minut, am auzit toate reportajele despre Timişoara, cu înregistrări de-acolo şi mă rugam la Dumnezeu să pot să ajung acasă. Avionul meu a zburat, avionul de dimineaṭă; cel de după masă n-a mai zburat, a fost oprit din zbor. Dar am ajuns spre ora 12, cam la ora asta.”
Probabil că începe…
/ AFP PHOTO / AGERPRESS
„În aerogară se auzeau vorbele lui Ceauşescu, discursul lui din piaṭă, la difuzoarele care erau puse la maximum. Pe urmă m-am dus la maşină, era în parcare, un cauciuc era pe jantă, am pus radioul să aud mai departe discursul lui, am schimbat roata, la un moment dat radioul s-a închis, am crezut că bateria s-a descărcat, dar era întreruperea care a fost – după aia am aflat -, în sfârşit am ieşit.
Când să fac la stânga spre oraş a trebuit să mai aştept, pentru că veneau cu viteză maximă trei autocare cu USLA-şi; m-am pus în spatele lor, lângă mine mai era o maşină cu un şofer care mă întreba prin gesturi ce-o fi… Am spus: „Probabil că începe…„ – din gesturi ne-am înṭeles. Eu stau lângă Piaṭa Romană, pe Căderea Bastiliei şi… când autobuzele au ajuns la Piaṭa Victoriei, s-au despărṭit în trăgători, cum se spune în armată, unul a luat-o pe Calea Victoriei, unul pe bulevard şi unul a făcut la stânga, era clar că se duce pe Dorobanṭi pe undeva, ca să înconjoare. Atunci am zis: a început undeva ceva.
Am ajuns acasă, stau la etajul I, eram deja în maiou şi chiloṭi, eram obsedat să mă schimb în ceva uşor, era cald ca acuma. M-am pus într-un trening, tenişi, un ilic de schi fără mâneci şi am plecat. Când să ies, maică-mea m-a oprit şi a spus: „Unde te duci, eşti nebun? Cui ne laşi? Ai copii…„ Aveam deja doi copii, soṭia mea era însărcinată cu al treilea, în luna a 6-a. Zice: „Dacă păṭeşti ceva, noi cui rămânem?„ – dar avea perfectă dreptate! Şi am rămas paralizat o secundă şi m-am întors spre soṭia mea, Micaela şi i-am spus: „Dacă tu îmi dai voie să plec, plec, dacă tu îmi spi să rămân, rămân…„ Şi ea mi-a zis: „Du-te!„, dar a făcut un gest… Şi am plecat şi n-am venit acasă trei zile. Asta se întâmpla în 21.”
Gata, s-a câştigat!
„Noaptea de 21 spre 22… eu am fost tot timpul în zona Pieṭei Romane unde s-au făcut şi baricade de către USLA-şi, au oprit accesul către Universitate toată ziua, cât am mai fost, şi noaptea aceea a fost agitată. A doua zi au vrut să mă prindă… în noaptea aia am fugit prin blocurile de alături. A doua zi dimineaṭă promisesem maică-mii că dau telefon în fiecare oră să-i spun ce fac şi să-mi spună ce face şi aveam fise de telefon public – era un telefon de-ăsta cu fise chiar la intrarea în cinematograful de vizavi de Grădiniṭa, de-acolo sunam.
Dimineaṭă la 10 când am sunat, maică-mea mi-a spus: „E ceva la televizor, vorbeşte Ceauşescu…„ „Pune receptorul acolo!„ Mi l-a pus şi-am auzit declararea stării de urgenṭă şi „moartea trădătorului Milea„. Atunci am zis: gata, s-a câştigat! Şi am fugit la maiorul care conducea cele trei TAB-uri care erau puse de-a curmezişul şi i-am spus că Milea a fost omorât. Şi a spus: „Nu-i adevărat!„ „Acuma s-a anunṭat…„ A coborât în TAB, probabil că acolo a sunat, a aflat, a ieşti plângând şi a spus: „Nu mai am comandant, nu ştiu ce să fac, mă pun la dispoziṭia dumneavoastră!„ „Şi eu ce să spun?„ „Ce să fac!„, mi-a zis. „Păi, să mergem la Televiziune„, am zis eu, din instinct. Atunci s-a îmbrăṭişat cu soldaṭii şi am plecat spre Televiziune. La Piaṭa Aviatorilor maiorul ăsta mi-a zis că a primit ordin să se retragă la garnizoană. Şi au plecat. Şi eu am intrat în Studioul 4…”
[Arhiva de istorie orală, interviu de S. Iliescu şi O. Silivestru, 2012]
Audio: fragment din ultimul discurs al lui N. Ceauşescu din 21 decembrie 1989
