Sărbătoarea naşterii lui Iisus păstrată din străvechime uneşte sufletele creştinilor ṭesând tradiṭii de o mare frumuseṭe. Nevoiaşi sau avuṭi, românii au respectat-o chiar şi în cele mai grele momente ale istoriei lor. În sate mai ales, obiceiurile de Crăciun uneau comunităṭile prin continuitatea lor, dar în acelaşi timp le diversificau prin varietate şi culoare.
Ioan Diaconescu s-a născut în 1919 în comuna Stângăceaua, judeṭul Mehedinṭi, într-o familie numeroasă – al şaptelea copil din zece. Pe când avea 57 de ani tatăl său a murit, iar copiii s-au ajutat unul pe altul, Ioan Diaconescu devenind ofiṭer. În ciuda vâltorilor vieṭii, bucuria Crăciunului mehedinṭean avea să se păstreze neştirbită în memoria sa.
„Noi am fost copii foarte mulţi, zece. Mama era foarte credincioasă, nu exista duminică să nu mergem cu toţii la biserică, mama cu copiii, tata nu. Tata era un ateu, să n-audă de treburile astea, dar mama mergea cu noi la biserică şi ţinea posturile; miercurea şi vinerea nu mâncam de dulce, postul Paştelui, postul Crăciunului, nu ne atingeam de dulce, se respecta acest regim alimentar.
Dar nu exista, de exemplu, de Crăciun să n-avem porc, să [nu] tăiem porc, nu… C-aveam aşa: vite şi vaci cu lapte şi boi şi oi. Că pământ aveam foarte mult, o parte-l munceam noi dar o parte-l munceau cetăţenii din sat şi ne aduceau jumate-jumate din ce produceau. Şi-aveam pătulul plin cu porumb, grâu şi nu ştiu ce, aveam…
De sărbătorile de iarnă vă duceaţi la colindat?
Luam sorcova şi ne duceam şi sorcoveam în comună: „Sorcova de la bătrâni / Ne-a fost dată la români / Ca un semn de belşugare / Şi de viaţă cu onoare… Anul Nou, sosit în lume / Cu petreceri şi cu glume, / Şi-astă noapte a venit / Când eram eu adormit / Şi mi-a spus cu şoapte line / Să iau sorcova cu mine, / Să mă duc să sorcovesc / Pe pământul românesc. La anul şi la mulţi ani!„
[…] La noi în sat acolo era o cârciumă şi la zile din astea mari veneau lăutarii şi cântau acolo şi tineretul tot veanea acolo şi juca, băieţi, fete, veneau şi jucau şi lăutarii cântau. Şi important era cel care juca înainte, care lua hora-nainte, lua o fată sau nu ştiu ce care-i plăcea şi jucau. Şi pe urmă intrau toţi şi jucau şi ei.”
[Arhiva de istorie orală, interviu realizat de Octavian Silivestru, 2008]
