Ion Raṭiu
Arhiva de istorie orală vă prezintă în această lună câteva dintre mărturiile unor români din exil care au vorbit despre motivele plecării lor, despre aventura ajungerii în Occident şi despre începuturile traiului lor în lumea liberă. Veṭi putea citi istorisiri pline de acṭiune, triste sau nostime, care fac parte dintr-o realitate mai puṭin cunoscută nouă.
Povestea exilului său este într-un fel diferită de a celorlalṭi români prezentaṭi în serialul nostru, pentru că Ion Raṭiu s-a stabilit în Marea Britanie în timpul Statului Naṭional Legionar, deci înainte de instalarea comunismului în România. Dar cum regimurile politice extreme produc deseori aceleaşi reacṭii, biografia de român în exil a lui Ion Raṭiu a căpătat trăsături comune cu ale conaṭionalilor săi veniṭi în lumea liberă câṭiva ani mai târziu.
Ion Raṭiu s-a născut în 1917. Era fiul avocatului Augustin Raṭiu şi nepotul protopopului greco-catolic Nicolae Raṭiu. Şi-a făcut studiile de drept la Cluj şi, la doi ani după aceea, în 1940, a fost numit consilier la Legaṭia României de la Londra aflată într-o frumoasă clădire din Belgrave Square, legaṭie condusă de diplomatul Viorel Tilea. În noiembrie, când România era condusă deja de legionari, la Londra lua fiinṭă Comitetul Naṭional Român, iar Ion Raṭiu se afla în conducerea acestuia. Tulburările din ṭară l-au făcut să îşi alunge orice gând al întoarcerii, aşa încât tânărul Raṭiu avea să rămână în Anglia până la căderea comunismului. Despre activitatea sa de român militant a povestit cu modestie într-un interviu realizat de istoricul Vlad Georgescu pentru Radio Europa Liberă, cu peste 30 de ani în urmă.
„Toată tinereţea mea, toată copilăria mea am trăit în casa părintească şi probabil că răspunsul pe care trebuie să-l dau imediat întrebării pe care mi-aţi pus-o, de ce continui să mă afirm după 40 de ani ca patriot român, se găseşte tocmai aici, în casa părintească unde am fost crescut în anumite tradiţii. Mi-aduc aminte că în salonul nostru marele tablou, marea pictură era a lui Andrei Mureşeanu, cel care a scris faimoasele rânduri Deşteaptă-te române.
Mi-am făcut studiile la Turda şi la Cluj şi pe urmă Universitatea la Cluj unde, în 1938, mi-am luat licenţa în drept. Deja, în ultimul an, am lucrat în biroului domnului Ionel Pop care a fost nepotul lui Maniu, a fost preşedinte al Camerei Deputaţilor. Şi după aceea am intrat în armată şi am făcut şcoala de artilerie de rezervă la Craiova. De acolo am fost trimis pe zonă, cu Regimentul meu 32 artilerie din Cluj, la Săcăşeni. Şi fiind acolo în uniformă, am fost numit în Ministerul de Externe şi trimis la Londra în februarie 1940, sosind în Londra în aprilie aceluiaşi an. Deci, cu câteva zile, să zic, cu câteva săptămâni înainte de marele debaclu din Franţa şi prăbuşirea frontului şi capitularea Franţei. […]
În acea vară 1940, am continuat să funcţionez în post, la Legaţia română de la Londra. […] În septembrie ’40 mi-am dat demisia şi m-am dus la Ministerul de Externe englez şi le-am cerut să-mi dea azil politic, ceea ce mi-a fost acordat imediat. Am avut marele noroc să primesc o bursă la Cambrige şi am studiat timp de trei ani, luându-mi o diplomă de Master of Arts, o diplomă ceva mai mare decât licenţa în ştiinţele economice. În timpul cât eram la Cambrige am făcut o serie întreagă de transmisiuni la Radio – pe teme patriotice întotdeauna – în chestiunea Transilvaniei, mai ales după luarea Transilvaniei de nord şi am fost activ în viaţa studenţescă în asociaţia studenţiilor români din Marea Britanie, […] adică societatea studenţilor şi a tineretului din Europa Centrală şi Europa de Răsărit.
Am fost, de asemenea – deşi eu eram tânăr – am fost cooptat în Mişcarea Românilor Liberi care s-a opus alinierii României cu Germania nazistă şi care a spus tot timpul că poziţia României, locul României [este] alături de marile puteri democratice din Occident care au creat România Mare. În această perioadă am scris articole, am făcut conferinţe, am vorbit şi la radio.
La BBC?
La BBC, bineînţeles… Au venit alegerile din ’46. Imediat ce au fost anunţate, am scris lui Iuliu Maniu prin Ionel Pop, pe care îl cunoşteam foarte bine, şi m-am oferit să vin în ţară să candidez şi eu la alegerile din ’46. Am primit un răspuns […] din partea domnului Maniu că mai bine să stau pe loc, pentru că şi alţi mulţi buni români vor [mai] trebui să plece.
M-am angajat la o agenţie de presă americană care acuma este UPI, care atuncea se numea International News Service şi în această calitate de corespondent al acestei agenţii de presă am scris despre pactele şi tratatele de pace cu ţările din Balcani, în special cu România. […] După conferinţa de pace am continuat să lucrez şi mi-am dat seama că, într-adevăr, e imposibil pentru un patriot român să-şi desfăşoare activitatea fără să aibă o bază serioasă, resurse serioase economice. […] Şi în ’57 mi-am început eu compania mea maritimă şi am continuat în acestă companie care s-a dezvoltat – har Domnului! – mulţumitor şi am făcut o linie de vapoare pentru cargouri numai între Europa şi America. Şi am continuat această activitate până în 1975 când, la vârsta de ’58 [de ani], m-am decis că vreau să mă dedic în întregime problemei româneşti, în măsura în care pot. […]
Poate aţi dori să dezvoltaţi puţin sau să informaţi pe ascultători care sunt aceaste organizaţii pe care le conduceţi: Acarda, Uniunea Românilor Liberi, Românul Liber, ziarul de la Köln, că sunt foarte multe şi poate că nu sunt atât de bine cunoscute.
Cu mare plăcere. Am început încă în 1955 un buletin de ştiri numai în limba engleză pe care îl scoteam săptămânal, îi spuneam Free Romanian Press, Presa Liberă Română, care era pentru a informa Occidentul, mai ales ziarele şi deputaţii şi oamenii politici influenţi din Anglia, despre situaţia din România. Era mai mult sau mai puţin limitată la Anglia. După 20 de ani am transformat acestă publicaţie într-o… în ceva mai mare, într-o revistă tot şapirografiată, tot îi spuneam Presa Liberă Română doar că era un fel de broşură lunară în care scriam şi în englezeşte şi în franţuzeşte. Prima, în primii 20 de ani, fiind exclusiv în limba engleză, cum spuneam, pentru informarea Occidentului.
Din ’65 încoace, în ’65 am înfiinţat asociaţia Acarda, Asociaţia Culturală a Românilor din Anglia, deşi îi spuneam „asociaţie culturală„ potrivit tradiţiei noastre ardelene din trecut, „cultural„ însemna şi politic, pentru afirma aspiraţiile noastre. De când cu înfiinţarea Uniunii Românilor Liberi la Geneva în mai anul trecut, în ’84 de fapt, în mai ’84, am scos la un an după aceea Românul Liber şi acest Român Liber cum bine ştiţi este publicat şi în limba engleză şi în limba română, fără a se repeta. Sunt două publicaţii paralele care sunt distribuite în acelaşi timp.
Dar ascultătorii nu se lămuresc foarte bine, ei aud adesea de la acest microfon chiar, microfon care socoteşte de datoria sa să relateze diferite activităţi româneşti în Occident, aud de Consiliul Naţional Român, de diferite organizaţii de la Paris, aud de diferite organizaţii din Statele Unite. Prin ce se deosebeşte Uniunea de aceste organizaţii? Care ar fi programul, care sunt liniile politice pe care se orientează?
Uniunea Românilor Liberi caută să exprime aspiraţiile noastre la libertate şi democraţie. Spre deosebire de celelalte organizaţii, Uniunea Românilor Liberi a fost înfiinţată după o foarte solidă, matură pregătire. În 1980, împeună cu profesorul Brutus Coste din America, am lansat un apel în care am spus tuturora „Este cazul să facem ceva pentru ţara aceasta, ca să fie reprezentată în mod demn în Occident!„ Până în 1975 a funcţionat un Comitet Naţional Român care era sub oblăduirea regelui Mihai, după abdicarea lui, când a venit din ţară. Or, în 1975 acest organism a încetat să activeze. Noi am considerat că trebuie să se continue acestă luptă şi atunci am lansat apel şi ne-am înfiinţat în 1984. […] Noi am spus ca toţi românii care vor să vină să aducă obolul lor, să facă un efort pentru cauza naţională, să vină, indiferent cărui partid aparţin sau au aparţinut în trecut. Asta nu înseamnă ca partidele să nu lucreze. Dimpotrivă, partidele trebuie să lucreze, pentru că nu există democraţie fără partide, ori noi lucrăm pentru o Românie democrată, de aceea este foarte bine să se organizeze, dar să susţină efortul comun care este efortul românilor liberi, toţi românii uniţi să luptăm pentru o Românie liberă.
[Interviu realizat de Vlad Georgescu, director al Radio Europa Liberă, în anii ‘80 şi difuzat la emisiunea „Actualitatea Românească„]
