Fragmente din discursul lui Andrei Pleşu cu ocazia lansării volumului Carte de vizită sau cum am devenit maghiar, scrisă de eseistul şi profesorul universitar, fost secretar de stat la Ministerul Culturii, Horváth Andor
Acum 27 de ani, ajungând la Ministerul Culturii, a apărut ideea că ar fi bine să avem şi un colaborator maghiar. Eu nu cunoşteam suficient de bine comunitatea maghiară, m-am interesat, şi cineva mi-a propus numele domnului Horváth Andor. Dânsul a acceptat invitaţia noastră. Trebuie să vă spun că a fost o colaborare cum nu speram să am, într-o instituţie în care situația era extrem de tulbure în momentul în care am preluat-o. Nu au fost mulţi despre care să pot spune că m-au făcut să mă simt bine şi funcţional în acea situație. Mă bucur că alături de noi e şi doamna Berza care s-a ocupat de relaţiile externe ale ministerului, pe vremea aceea. Două lucruri aș vrea să spun rapid despre colaborarea noastră, care sunt de ordin memorialistic mai curând. Întâi, trebuie să vă spun că atunci am simţit eu pentru prima oară îndeaproape ce reprezintă totuși amprenta K und K – Kaiserlich und Königlich. Adică, aceasta presupune că ai de-a face cu cineva, un înalt funcţionar, care atunci când spune că face ceva, chiar face. Acest lucru nu e ceva obişnuit, şi am decoperit cu uimire şi cu crescândă admiraţie această aptitudine a lui Bandi – dacă-mi dai voie să revin la felul nostru de a vorbi unul cu altul – de a face până la capăt ceea ce era de făcut. O altă amintire, de ordin anecdotic poate, este aceea când am fost împreună într-o vizită oficială în China şi inevitabil, am vizitat zidul chinezesc. Şi în timp ce privea zidul chinezesc, Bandi s-a uitat aşa în jos şi zice: „Mă, aici mă simt eu aşa, cum cred că te simţi tu la Sarmisegetuza”. Asta ca să vedeţi ce umor avea şi are Bandi şi ce bun dialog am avut.
Acum, apropiindu-ne mai mult de carte, trebuie vă să spun că eram pregătit întrucâtva să citesc acest tip de mărturisire. Am devenit maghiar citind literatura maghiară în limba maghiară. Am fost pregătit pentru că am avut un învăţător – ca să spun aşa – pe domnul Constantin Noica, care a vorbit mult despre limba română, dar care spunea: cum ştiţi, în fiecare ţară cerul se vede altfel. Observatoarele astronomice din fiecare ţară trebuie să raporteze unui observator global cum arată lucrurile din porţiunea lor de cer şi acela trebuie să sintetizeze informaţia şi să dea o imagine completă a cerului. Ei bine, spunea Constantin Noica – fiecare limbă e partea de cer a comunităţii care trăieşte acolo. Tot Noica ne spunea că, poate din Honduras se văd mai frumos stelele, dar acestea sunt stelele cărora le dăm noi socoteală. Acestea, de aici. Ei bine, limba română e pentru noi, în acest spaţiu, partea noastră de cer. Limba maghiară e pentru naţiunea maghiară partea ei de cer şi este normal să te defineşti, să te formezi. Fiindcă această carte este povestea unei formații: un bildungsroman, cum se spune în teoria literaturii – te formez apropiindu-te, integrându-te şi intrându-ţi în limba şi literatura ţării din care faci parte. M-am adus aminte şi de o vorbă a lui Dimitrie Cantemir, un om care a avut contacte cu mai multe limbi și culturi şi care spunea: din limbi străine să înveţi, dar în limba ţării tale să scrii. E un fel de a spune, că e nevoie de un larg orizont lingvistic, cu cât mai larg, cu atât mai bine, dar atunci când te exprimi, trebuie să vorbeşti şi să alegi limba cu care eşti consangvin.
Mi-am adus aminte şi de o altă situaţie, care m-a marcat, am avut în Ungaria o întâlnire – pe când eram la externe – cu comunitatea română din Gyula. Cu această ocazie, a avut nobleţea să fie de faţă preşedintele de atunci al Ungariei, Árpád Göncz, un om care mi-a lăsat o puternică amintire, un om cultivat, plin de umor şi generos. Acesta a ţinut un discurs în faţa comunităţii române din Gyula, în care a spus: vă invit insistent să vă păstraţi limba, fiindcă aceasta este identitatea dumneavoastră. Asta o spunea Árpád Göncz. Şi cred că e foarte important să înţelegem, ce element identitar există în felul fiecăruia dintre noi de a se raporta la limba proprie.
Acum, nu v-ascund, vorbind de limbă, că am şi câteva iritări patriotice, pentru că am aflat de-a lungul anilor că anumite cuvinte, care sunt decisive în limba română, provin din limba maghiară. Am aflat că şi Cotnari vine tot de la Tokaj, aspect care e stingheritor totuşi, dar ideea că a gândi provine tot din rădăcină maghiară. Desigur, există a cugeta care e latinesc, dar nu se mai foloseşte, deci pentru a gândi, noi folosim un cuvânt din sursă maghiară. Nu mai spun de oraş – asta o ştie toată lumea – dar lucrul cel mai formidabil pe care l-am descoperit, atunci când am văzut că se face Catedrala Mântuirii Neamului, este că această catedrală profund identitară, nu-i aşa, e compusă din trei cuvinte, dintre care niciunul nu este românesc. Nici catedrală, mântuire e de sorginte maghiară şi de asemenea neam este un cuvânt care provine din limba maghiară. Am sugerat asta şi la o conferinţa de la Deva, ocazie cu care un medic, prieten local, mi-a mărturisit că şi melodia celebră „Noi suntem români” este un csárdás la bază. Şi mi-a recitat câteva strofe. Eh, aceasta înseamnă înfrățirea între popoare.
Revenind mai aproape de carte, aceasta este construită, nu este o simplă expunere spontană, şi de altfel autorul, în postfaţă, ne explică modul în care a gândit-o. Pe de o parte, ea e istoria unor lecturi făcută aproape cronologic în tinereţe, în anii de şcoală, până la maturitate şi după, dar pentru lămurirea cititorului, fiecare capitol conţine un subcapitol de note care, pentru mine, au fost extrem de instructive. Am învăţat foarte multe despre istoria maghiară, despre Transilvania, despre cultură, despre biserică şi aşa mai departe, citind aceste capitole pe care le recomand ca pe un manual de introducere în cultura maghiară. Această alternanţă între pasaje de literatură şi pasaje de informaţie istorică mi s-a părut o idee foarte bună şi un bun spațiu de întâlnire, pentru că în plan istoric ne întâlnim inevitabil în spaţii comune şi mai ales într-un vechi comerţ al ambilor (n.r. români și maghiari) cu turcii. Asta mi-aduce aminte, (…) că am avut acum un an o întâlnire cu un bun prieten, un istoric de la Constantinopol, un turc foarte simpatic. Era la Berlin, la Institutul de Studii Avansate, şi, cunoașteți relaţia dintre turci şi greci: dacă vrei să enervezi un grec, îi spui că ai bea o cafea turcească. La un pahar de vin, prietenul meu turc, mi-a spus: dragă, să-ţi spun ceva: grecii, de fapt sunt tot turci, numai că se cred italieni. Ca să fiu şi eu autocritic, sau în spirit critic i-am spus: dragă Edem, să ştii că și românii sunt tot turci, numai că se cred francezi. Ei bine, am povestit asta unui bun prieten maghiar, lui Laci Reich, care s-a uitat în dreapta şi în stânga, să se asigure că nu e lume prin jur şi mi-a spus: şi ungurii sunt tot turci, numai că se cred unguri.
Una dintre surprizele acestei lecturi – pe lângă faptul că am aflat şi lucruri despre autor, pe care nu le ştiam – eu nu ştiam aşa de bine, de pildă, romanul maghiar interbelic şi am avut acum ocazia să mă întâlnesc cu autori şi cu lucrări, romane ale acestei generaţii pe care nu o integrasem până acum. Dar, dincolo de asta, sunt foarte multe citate din literatura maghiară şi cele mai multe dintre ele, sunt în traducere românească din autori români şi mi-a făcut plăcere sa văd că dincolo de toate bombănelile reciproce dintre maghiari şi români, există o listă lungă de scriitori, unii foarte mari, foarte importanţi, români, care în perioade diferite au tradus cu pasiune, cu aplicaţie din limba maghiară. Cum este de pildă Octavian Goga, despre care nu se poate spune că e era un cosmopolit, cu toate acestea traducerile lui din Madách sunt abundente şi extraordinare, a tradus toată Tragedia omului. Apoi Anatol Baconski, Eugen Jebeleanu, Alexandru Andriţoiu, Cicerone Teodorescu, Virgil Teodorescu, Veronica Porumbacu, Paul Drumaru. Există deci, o serie lungă de autori români, poeţi sau prozatori, care au tradus din maghiară, din plăcere proprie, care au investit în traducerea literaturii maghiare şi a fost o investiţie autentică, fără comandă ideologigă sau fără interese de alt tip. Lucrul acesta m-a impresionat, dar am avut o surpriză şi mai mare când am văzut că alte texte care n-au fost traduse în româneşte, dar trebuiau traduse, au fost traduse chiar de autorul cărţii şi nu e vorba numai de proză, e vorba şi de poezie. Şi vreau să anunţ cu acest prilej că domnul Horváth Andor este un poet al cărui debut îl aştept. Felul în care acesta a tradus lirică maghiară în limba română nu este unul oarecare, este al unui om care stăpâneşte bine instrumentele acestui efort şi a avut în carte, veţi vedea, o performanţă extraordinară, pentru care îl felicit. Prin urmare, cartea sa este plină de surprize de toate felurile şi veţi vedea că se citeşte foarte rapid, cu mare plăcere pentru că te agață, te interpelează, te pune să intri în dialog.
Nu vreau să închei înainte de a vă spune că, în plan personal, am avut, în afara de Bandi, câteva întâlniri foarte importante cu maghiari, care pentru mine fac parte din biografia mea intelectuală şi omenească şi pe care vreau să îi amintesc. Cel puţin pe câţiva dintre ei. Unul dintre aceștia a fost Péter Esterházy, și sunt foarte trist că a dispărut devreme, un om fermecător, așa mi-a părut mie, omul care a dat cea mai bună definiţie pe care am găsit-o până acum gândirii pozitive (o expresie la modă, trebuie să gândim pozitiv). Ei bine, Péter mi-a spus: dragă, gândirea pozitivă este opusul gândirii. Ce e aia gândire pozitivă? Eşti chior, orb, mort? Aşadar, şi definiţia aceasta merită memorată.
Am avut plăcerea s-o cunosc pe nemuritoarea la propriu, Ágnes Heller, care, de câte ori ne-am întâlnit, avea o vitalitate, un spirit extrem de viu şi de dinamic şi căreia îi păstrez o minunată amintire. Și soţului ei, care însă nu prea apuca să se manifeste cum merita din plin, un om foarte reuşit dealtfel. Am avut o bună întâlnire și cu domnul Ferenc Glatz, pe când era preşedinte al Academiei Maghiare, am avut onoarea să-mi acorde şi un titlu, un premiu. O mare satisfacţie am avut, când, stând în primul rând, când se ţineau discursurile pentru premiul Mátyás Corvin, lângă mine s-a nimerit să fie, deja pomenitul Árpád Göncz şi de câteva ori s-a aplecat la urechea mea şi a vorbit în limba maghiară. M-am simțit atunci integrat. Dacă el a crezut că eu înţeleg ce-mi spune, înseamnă că popoarele noastre sunt deja identice.
Aş vrea să amintesc şi numele celor pe care nu am apucat să îi cunosc personal, dar care au contat imens în formația mea: Carl Kerényi, care împreună cu Jung a scos lucruri esenţiale pentru înţelegerea simbolismului artei greceşti mai ales, dar a câtorva arhetipuri decisive; Arnold Hauser, cu a cărui istorie socială a artei am crescut, ca să zic aşa, în facultate şi cineva foarte puţin cunoscut: Sándor Kőrösi. M-au pasionat în tinereţe studiile orientale şi aflasem că există un tibetanolog născut în Transilvamia, dar n-am avansat în direcţia aceasta. A trebuit să vină în România un călugăr ortodox, care a trăit toată viaţa la Paris, părintele Andrei Scrima, căruia i-am propus să facem o excursie în ţară. Nu mai fusese în România de 40 de ani şi mi-a spus: dragă, dacă vrei, hai să mergem şi la Chiuruş, aş vrea să văd casa memorială a lui Sándor Kőrösi. Şi cu el am fost în vizită la acea casă memorială acum vreo 8-10 ani. Deci, mie m-a făcut contactul cu acest tibetanolog părintele Scrima un călugăr ortodox, foarte cultivat, şi care și-a făcut doctoratul în India, probabil că de aici s-a legat informaţia lui pe teme de acest fel. Vreau să-l pomenesc şi pe Péter Nádas cu care m-am încrucişat la Berlin. (…)
Pe scurt, Dragă Bandi îţi mulţumesc că ai reapărut alături de noi cu această foarte frumoasă carte, te felicit şi vă recomand să n-o rataţi.
Ervin Székely
Întregul discurs se poate asculta aici:
