DEUTSCHE WELLE, 25 ianuarie 2017 – Ce farmece vor fi făcut urmaşele mamei Omida, de-au întunericit minţile unui grup larg şi select de politicieni şi ziarişti români? Şi cum ar trebui ei descântaţi, să priceapă ce-au înţeles mari mase de protestatari?
De la politicieni a căror cupiditate nu e egalată decât de o monumentală stupiditate am învăţat cum poate machiavelismul dâmboviţean să-l transforme pe un preşedinte cu popularitate zero într-un leu paraleu şi un fierbinte iubit salvator de neam. În timp ce lăutarii îţi cântă manele după ureche, ataci ţara la baionetă încercând să-i pasezi un cod penal mafiot şi îl obligi pe şeful statului să se sacrifice, apărând-o cu riscul suspendării sale din funcţie. Geniali câştigători de alegeri.
Dar nici presa nu se mai face bine. Preferă scrisul după ureche. De la aşa-numitul ei „maestru” am auzit definiţia sui generis a unui zilnic „atentat la siguranţa naţională”. Poreclit de un coleg „cancerul presei româneşti”, omul a hotărât că acest „atentat” cotidian s-ar produce chipurile prin „prezenţa la Cotroceni” a lui Klaus Iohannis. În speţă a omului de stat care, blocând eficient ordonanţele croite pe calapodul marilor penali aflaţi la cârmă, ca şi a celor mici, în aşteptare, tocmai ce-a salvat România de transformarea ei într-o „dictatură a fărădelegii”.
Nici această din urmă sintagmă nu-mi aparţine. Ci Asociaţiei Judecătorilor din România. Din, nota bene, România, nu din Somalia sau Coreea de Nord. Dar haide să ne liniştim. Cu domnii Dragnea şi Tăriceanu la pupitru şi Grindeanu pe post de slugă de lux, dar nu a poporului, ci a penalilor, acest „zilnic atentat” la „siguranţa naţională” promite a lua sfârşit rapid, pentru ca ţara să se îndrepte cu pas grăbit şi hotărât spre o Securitate Maximă. Ca şi spre paradigma somalezo/nordcoreeană a corupţiei. Căci, după cum se tem observatori sagaci, altminteri, partidul-(care)-e-în-toate, în „cele-ce-sunt-şi (mai ales în)-cele ce mâine vor râde la soare” n-are altă replică la magistralul demers prezidenţial de blocare a ordonanţelor decât să le adopte fie şi „doar un singur minut”.
Doar atât dacă ar fi în vigoare, afirmă jurnalistul Liviu Avram, instanţele care judecă sunt obligate să se raporteze la acel minut şi să aplice legea penală mai favorabilă pentru inculpat. Cum…OUG-urile dezincriminează…aproape complet infracţiunea de abuz în serviciu…, toţi cei condamnaţi pentru această infracţiune,..anchetaţi sau judecaţi vor scăpa de procese”.
Dar poate PSD, mânat de frica de gratii a şefului său, să profite, fie şi doar 60 de secunde, cum consideră Liviu Avram, de OUG-uri cu dedicaţie pentru mari penali? Unele care transformă ţara într-o dictatură a fărădelegii? Defel, dacă poporul şi preşedintele le resping, iar magistraţii români se comportă corect şi demn. Caz în care le recuză.
Dar e posibil să nu li se admită autoritatea unor ordonanţe emise de executiv? Cum să nu fie când o putere e mafiotă? Cum să ţină seama de ordinele ei scelerate un om normal? Darămite un judecător? Cel de-al Doilea Război Mondial s-a soldat, pe lângă interminabilul său cortegiu de catastrofe, cu nişte clarificări juridice importante. Procesele de la Nürnberg au generat o dezvoltare accelerată a legislaţiei penale şi a dreptului internaţional. De la aceste procese încoace s-a stabilit, între altele, că niciun criminal de război (sau împotriva umanităţii) nu se poate deroba de răspundere, ascuzându-şi crimele prin invocarea eventualelor ordine emise de superiorii săi civili sau militari. În siajul aceluiaşi imperiu nazist al fărădelegii, juriştii germani au înţeles că un judecător nu poate fi obligat să ţină seama de orice legi, oricând şi în orice situaţie. De cele ilegale şi anticonstituţionale, de pildă.
Influenţat fără îndoială de marele dezastru judiciar generat de cel de-al Treilea Reich, Gustav Radbruch, un expert, şi-a publicat în 1946 tezele, esenţiale pentru o filosofie modernă a dreptului. Potrivit lui, în speţă a „formulei Radbruch”, după cum îi spun juriştii, dreptul la neconformare a judecătorilor faţă cu ‘dreptul pozitiv’, în speţă faţă cu o lege, e dat când o reglementare, departe de a se adecva normelor morale, violează flagrant dreptatea ori principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
Există, cu alte cuvinte, factori care determină invalidarea automată a unor legi, norme, reglementări sau ordonanţe. Dacă ele, de pildă, sfidează justiţia în sine. Dacă sunt „insuportabil de nedrepte”. Ori afirmă practic „inegalitatea cetăţenilor în faţa legii”. Deci dacă sunt, clar, cu dedicaţie pentru oligarhie. Şi, ca atare, profund şi violent imorale şi nedrepte, precum anticonstituţionalele OUG-uri ale guvernului GrinDragnea. Cele blocate de alianţa preşedintelui cu zecile de mii de manifestanţi români. Ordonanţe care, colac peste pupăză, n-ar pune pe butuci doar statul de drept românesc, transformându-l într-o republică bananieră, ci i-ar face arşice şi demnitatea şi credibilitatea, de vreme ce violează flagrant tratate, convenţii şi acorduri internaţionale semnate de România.
Dar oare de ce le vine multora greu să se dumirească şi să înţeleagă chestii de bun simţ? De pildă că o nedreptate strigătoare la cer nu poate fi în veci de veci legiferată, asumată şi respectată ca şi cum ar fi justă? Că e deci drept să i se reziste? Pentru că România e de decenii victima megamincinoşilor.
E de decenii victima unor lideri gen Iliescu, Năstase, Ponta sau Dragnea, precum şi a îndoctrinărilor şi propagandelor totalitare, executate în favoarea lor. Cu tot cu conspiraţionisme anti-sorosiste, bunăoară, se încearcă nu doar şi nu atât scamatoria prefacerii sistematice în „adevăr” a minciunii şi legitimarea dictaturii unui führer de partid, întemeind şi una şi alta pe pretenţii goale, cât satisfacerea dorinţei maselor debusolate de a fi duse de nas frumos. Concomitent, minciuna mai urmăreşte, apud Hanna Arendt, să întărească subordonarea şi obedienţa slugilor, dominate de „führerul” despre care se ştie că are întotdeauna dreptate, astfel încât ruşinea prefacerii lacheilor în complici ai mincinosului să-i lege definitiv şi inextricabil de el.
Iată unul din rosturile insistenţei draconice asupra asumării fără crâcneli (inclusiv de către „disidenţi” involuntari, precum primarul Iaşului) a unor sintagme vădit absurde precum „mineriadă” şi „lovitură de stat”, folosite deopotrivă pentru descrierea unor proteste paşnice şi democratice şi întunericirii a cât mai multor minţi. Restul e simplu.
Îl execută, după ureche, armata de „lăutari” şi „interpreţi” de la televiziunile oligarhiei. În era populismului descătuşat, a-i descânta pe oameni, iată o neglijată sarcină. Una ce nu mai e de mult „de viitor”./abuzoian
Petre M. Iancu
