Dinu Zamfirescu
Arhiva de istorie orală vă prezintă în această lună câteva dintre mărturiile unor români din exil care au vorbit despre motivele plecării lor, despre aventura ajungerii în Occident şi despre începuturile traiului lor în lumea liberă. Veṭi putea citi istorisiri pline de acṭiune, triste sau nostime, care fac parte dintr-o realitate mai puṭin cunoscută nouă.
În 1945 grupul tinerilor liberali era unul dintre cele mai active în organizarea acṭiunilor anticomuniste şi antisovietice: manifeste, mitinguri, conferinṭe. Organizaṭia Colegială a P.N.L. condusă de Dinu Zamfirescu respecta sfaturile bătrânilor liberali care îi îndemnau pe liceeni să acṭioneze împreună cu studenṭii, la rândul lor foarte activi. Aceasta a fost şcoala politică la care a învăṭat Dinu Zamfirescu (n. 1929), pe atunci elev la Liceul Spiru Haret din Bucureşti. Comuniştii aveau să aplice în mod brutal acestei educaṭii liberale diverse corecṭii. Arestările repetate, anchetele, urmăririle şi presiunile de tot felul nu i-au dat pace tânărului Dinu Zamfirescu. Pentru motive politice şi „origine nesănătoasă” a fost exmatriculat de la Facultatea de Drept din Bucureşti în 1949, de la Facultatea de Istorie din Bucureşti în 1950 şi de la Facultatea de Drept din Cluj în 1958. Dar pentru că el a insistat să studieze totuşi dreptul, a reuşit să o facă în 1973 când regimul şi-a mai atenuat vigilenṭa. La doi ani după absolvire, Dinu Zamfirescu a plecat definitiv în Franṭa unde a devenit profesor de drept la Créteil şi organizator al activităṭilor militante ale românilor din exil.
„Am plecat în iulie 1975 din ţară. Motivul care m-a determinat să plec erau persecuţiile la care eram supus, chiar în stare de libertate, când Securitatea mă urmărea, ca şi pe alţi foşti membri au partidelor istorice. Deci am plecat într-un mod „mai special„ pentru că după 26 de refuzuri pe care le-am avut pentru a pleca în vizită în Franţa unde se afla sora mea vitregă – mergeam în vizită la soră – nu mi s-a permis, am avut deci 26 de refuzuri!
În cele din urmă sora mea, împreună cu cumnatul meu şi cu nişte prieteni, au contactat o reţea care se ocupa cu „cumpărarea„ de oameni din România, reţea care se numea… a unui domn, Iacober. Şi intrând în contact cu acest domn, s-a pretins pentru mine o sumă de 6 000 de dolari, în 1974. […] Adică acest domn Iacober făcea afaceri cu statul român, nu ştiu… metalurgice, vite, şi mai erau câteva „capete de vită„ care se băgau acolo. Deci aceşti bani, sigur, i-a încasat statul român. Probabil că a avut un procent şi domnul Iacober.
Cu saşii, la fel…
Da, erau alte reţele, au fost mai multe. Prin această reţea Iacober, cunosc mai multe persoane care au ieşit prin Iacober…
Deci, în momentul când rudele mele din Franţa au contactat reţeaua, mi s-a spus să completez aici formularele de plecare definitivă de data asta – până atunci cerusem să plec în vizită – plecare definitivă, mi s-au dat fără nici un fel de probleme, ca prin minune, chiar cu zâmbete din partea Miliţiei, că Miliţia se ocupa de treaba asta. Iniţial eu trebuia să plec singur – eram căsătorit şi cu un copil -, urmând ca într-o fază ulterioară să vină şi ei. După câteva luni am fost chemat la Miliţie, mi s-a spus „Domnule, noi nu respingem cererea, dar nu putem să o luăm în consideraţie, pentru că dumneata ceri reîntregirea familiei la sora dumitale, dar distrugi altă familie!„, deşi soţia mea dăduse o declaraţie la notariat prin care era de acord cu stabilirea mea în Franţa şi cu obligaţia mea de a asigura întreţinerea lor aicea, în continuare. Dar nu au fost de acord. A doua zi m-am dus din nou la Miliţie, „Domnule, uite, am convins-o…„ „Bine…„ Şi a depus cerere şi soţia, împreună cu fetiţa mea care atuncea avea 13 ani.
După alte vreo trei luni am primit paşapoartele, am plecat, am fost puţin grăbiţi de prietenii din Franţa, de rude, să plecăm pentru că, prin reţea, pe lângă cei 6 000 de dolari care fuseseră plătiţi, mai ceruseră 4 500 de dolari şi pentru soţie şi copil. Noi aveam deja paşapoartele şi deci am… cu primul avion am plecat către Franţa, fără să mai trebuiască să plătim regimului comunist încă 4 000, adică 4 500 de dolari. Deci asta este această… […] După care a urmat o perioadă de şase luni în care mi-am căutat serviciu, pentru că era o perioadă în care economia din Franţa era în scădere… eu voiam să mă ocup în domeniul construcţiilor. Or, domeniul construcţiilor în care funcţionasem şi în ţară mult timp era în criză, în mare criză în Franţa. Şi atunci am tot căutat, timp de şase luni, cu soţia mea care… ea şi-a găsit cu puţin timp înaintea mea la o întreprindere a unui român, care avea multiple activităţi, printre care şi efectuarea de fotocopii la Biblioteca Naţională din Paris unde ea trebuia să facă fotocopii pentru diverşi cititori. Şi eu, după două săptămâni, am răspuns la un anunţ din ziar în care se cerea să ocup o funcţie de formator în domeniul construcţiilor. Formator pentru… adică un fel de „profesor„, să-i spunem, între ghilimele. […] Adică pentru o populaţie de muncitori străini în Franţa, imigranţi deci, de toate naţionalităţile şi din regiunea Magrebului, adică algerieni, marocani, tunisieni, dar şi alte naţionalităţi, care erau slab calificaţi în domeniul construcţiilor. Şi eu trebuia să îi formez, să le dau… să-i învăţ şi tehnic şi mă rog, teoretic, dar noţiuni foarte simple, pentru că oamenii ăştia erau la un nivel foarte scăzut, adică trebuia să-i învăţ noţiunea de suprafaţă, să calculeze un volum, un dozaj de beton, lucruri elementare în meserie.
Până când aţi făcut asta?
Şi am făcut asta până… am făcut cam doi ani de zile în diverse stagii, era o anumită lege de formaţiune continuă în Franţa, care facilita această activitate, pentru toţi salariaţii din Franţa, dar nu e momentul aicea să discutăm toată activitatea asta, deşi e o chestiune foarte interesantă şi ar fi putut fi adoptată şi în România, dar din păcate conducătorii români de toate nuanţele nici nu s-au gândit la aşa ceva. Deci… se făceau stagii cu aceşti muncitori. Acestea se făceau pe lângă nişte şcoli, în cadrul Academiei din Créteil, care este una din cele trei academii din regiunea pariziană. Este Academia Paris, Academia Versailles şi Academia Créteil. Deci, în cadrul acestei Academii, pe lângă diverse instituţii şcolare, universitare, se făceau aceste stagii. Şi [asta] până când un director, unul din instituţiile astea, văzându-mi dosarul, zice: „Domnule, dar ai calificări care pe noi ne-ar interesa foarte mult, adică ai dreptul şi eu am nevoie de profesor de drept aicea, şi mai ales în domeniul acesta al construcţiilor, nu este finalizată această… şi nu este coordonată disciplina asta, a unui drept specific, în construcţii. Şi dumneata care te pricepi eşti foarte util„. De altfel, din ţară eu aveam şi o diplomă de inginer normator, eu lucrând şi în domeniul construcţiilor.
Şi pe urmă în fine, mi-a spus că are nevoie de mine aicea. Şi erau şi nişte stagii, după o trecere de timp am fost selectat dintr-o grupă din care făceam parte, împreună cu alte trei centre, erau patru pe întreaga Franţă, să experimentăm un anumit sistem pedagogic în domeniul ăsta, tot al construcţiilor, dar tot de formaţie continuă, de reciclări. Şi [a fost] o experienţă deosebit de interesantă. Ăsta a fost cadrul profesional, ca să zic aşa, în care am…
Deci am început… primele contacte [cu românii] le-am avut foarte rapid. Cumnatul meu, care provenea tot din Tineretul Liberal, Alexandru Misirliu, care m-a ajutat foarte mult întâi să ies, apoi prin diverse cunoştinţe, contacte. În Franţa am luat contact cu liberalii. Dintre liberali, primele contacte au fost cu […] Ioana Brătianu care era acolo şi cu care, într-un fel, ne înrudim, pentru că mama mea s-a recăsătorit… a divorţat de tatăl meu când eu aveam 5 ani şi s-a recăsătorit cu fiul lui Dinu Brătianu, cu Dan Brătianu. […] Cu alţi domni, Radu Toma – era un domn mai în vârstă – Dan Bosniev Paraschivescu – care făcuse parte din organizaţia Ilfov a Partidului Naţional Liberal – un domn Rizescu – fost industriaş de prin Dâmboviţa, dintr-o familie de industriaşi şi care cochetase şi cu formaţia Tătărescu, disidentă, dar mă rog, acuma s-au reunit liberalii prin străinătate, care erau tătărescieni… nu s-a prea mai ţinut cont, şi era normal, bineînţeles. Mai era un domn Dimitriu, care fusese tot din formaţia lui Tătărescu, ambasador într-o ţară din America de Sud, nu ştiu, Argentina sau Brazilia, nu mai ştiu sigur, pe care i-am văzut în această perioadă, plus alţi oameni, cum era Dan Damian, care a fost şi el în Tineretul Liberal, fusesem colegi la Facultatea de Drept din Bucureşti, fusese dat afară odată cu noi din facultate, adică cu noi, vorbesc de mine şi de Misirliu, că eu împreună cu Misirliu am fost exclus. Ne întâlneam des, fapt este că mă întâlneam destul de des cu Radu Câmpeanu, pentru că locuiam şi foarte aproape. Cam la două zile ne întâlneam şi vorbeam aproape zilnic la telefon. […]
Am creat împreună cu Radu Câmpeanu şi cu Liviu Nicola, un alt fost liberal, fost ziarist din Deva, care era refugiat acolo, dar care a murit între timp, prima Asociaţie a Foştilor Deţinuţi Politici! Deci acţionam, scoteam un buletin pe care-l scoteam eu […] – asta era prin ‘78-’79 – unde au figurat cam 40 de membri care erau prin Europa, nu numai din Franţa, dar erau oameni destul de cunoscuţi. Era Nicolae Penescu, care fusese secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc; era Victor Cădere, fost ambasador şi… ministru. Şi o serie de alţi foşti deţinuţi, doamne, domni, Doru Novacovici, care şi el era cunoscut acolo printr-o serie de greve ale foamei şi scrisese şi nişte cărţi. Deci s-au mai diversificat puţin, pentru că activitate pur liberală… am creat împtreună cu Radu Câmpeanu şi cu Ion Vitez, un alt liberal care a venit după mine, după ce am ajuns eu în Franţa şi care… […] fusese în Tineretul Liberal, preşedinte al organizaţiei din Politehnică. Deci am creat un club de gândire şi acţiune liberală, la Paris, unde făceam lunar nişte întâlniri, unde veneau oameni şi liberali şi neliberali, în fine, […] unde dezbăteam două probleme: o viziune a unei Românii postmarxiste, ce s-ar putea face; doi: începuseră în ultimii ani să ne parvină o serie de documente de la zişii opozanţi şi disidenţi din ţară, între care consideram că vreo trei aveau păreri politice mai… erau Doina Cornea, Dan Petrescu şi Gabriel Andreescu.
Domnule, la un moment dat ne gândeam, adică, că nu vom apuca noi în viaţă o prăbuşire a regimului comunist – însă asta era mai la început. Cu apropierea de „soroc„, ca să zic aşa, erau semnale. […] Deci, în cadrul acestui grup, unde aveam şi documentele acestor disidenţi, pe care le comentam…
Dar cum ajungeau la dumneavoastră?
Prin tot felul de metode. Erau scrisori adresate în special de Doina Cornea, Gabriel Andreescu şi Dan Petrescu şi Lili Cangeopol. Cei mai politici erau ăştia trei care, prin ziarişti străini care veneau în România şi plecau în Occident, dar veneau şi prin diverse filiere, de mult ori maghiare, fiind tot felul de metode… [folosite] mai ales de Doina Cornea: în păpuşi, în tuburi de pastă de ras sau pastă de dinţi. […] Am desfăşurat o mare şi lungă activitate în legătură cu acţiunea „Village roumain„, aceea de…
De salvare a satului românesc…
Da, acolo ne-am implicat foarte mult! Am fost trei oameni: Mihnea Berindei, Ariadna [Combes] şi cu mine.”
[Interviu realizat de Stan Stoica, 2003]
