Motto: „Iar sus de tot acolo unde atârnă negurile, deosebești printre ele, ca lungă pată albă, Arnota, care strălucește, de departe, în noapte […] Bisericuța, spoită mai deunăzi, are tipul curat al clădirilor lui Matei-Vodă, căci Brîncoveanu, a dres aici numai o fântînă. Pridvorul e închis; pe lături zimți, cîte trei ferești, ocnițe rotunde, deschise sus, iar în rîndul de jos închise; un singur ciubuc la mijloc, fără săpături. În pronaos doarme într-un mormînt înalt, de marmoră, cu săpături ce înfățișează tunuri, tobe, semn de războiu și stema țerii, Matei Basarab, iubitul Domn și părinte bătrîn. La picioarele sale stă Danciul din Brîncoveni, ale cărui rămășițe au fost aduse din Mitropolia de la Alba-Iulia…” – Nicolae Iorga despre Arnota, în lucrarea sa „Sate și mănăstiri din România”
La 56 de kilometri de Râmnicu Vâlcea, spre Târgu Jiu, lângă localitatea Costești, nu departe de Muntele Buila, se află Sfânta Mănăstire Arnota, o podoabă arhitecturală și de sihăstrie care dă un farmec aparte zonei de nord a Olteniei.
Situată deasupra pădurilor de mesteceni şi molid, a cheilor Bistriţei şi Măgurei Slătioarei, deasupra vechilor sate păstoreşti dar şi deasupra tuturor deşertăciunilor lumii, Arnota reprezintă „ultimul pas spre Dumnezeu”, aşa cum spunea despre faimoasa ctitorie a lui Matei Basarab, vrednicul de pomenire Părinte Gherasim Cristea, fost episcop al Arhiepiscopiei Râmnicului.
Drumul către vatra călugărească a Sfintei Mănăstiri Arnota trece pe lângă Sfânta Mănăstire Bistrița și urcă spre cariera de calcar de la Costești, până la altitudinea de 840 m, pererinul ajungând la destinaţie într-un loc înnobilat de faptele înaintaşilor şi alintat de mituri ancestrale.
Sfânta Mănăstire Arnota, închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, este, prin arhitectura, pictura și viața ei călugărească, unul dintre cele mai reprezentative monumente istorice și de artă religioasă din țara noastră, dar şi una dintre cele mai mici, în rândul bisericilor domnești din țara noastră.
Conform unor cercetări arheologice realizate în anul 1974, la temelia actualei biserici s-au găsit dovezi care atestă documentar, într-un zapis redactat cu ocazia cumpărării unei obcine la Bogdăneşti Vâlcea, că la 11 iulie 1636, aici se găseau ctitorii mai vechi, probabil din lemn, din perioada boierilor Craiovești, a căror înffinţare rămâne nedatată cu exactitate.
Legenda spune că la originea ctitoririi mănăstirii se află Matei Basarab, care, în anul 1633, înainte de a ajunge domn al țării, pe când era urmărit de turci pentru a fi dus la Cosnatntinopol, în urma unei bătălii pierdute, fiind însoţit de câţiva slujbaşi credincioşi, trece munţii, dinspre Târgovişte, prin Curtea de Arges, Mănăstirea Cozia şi schitul Iezer, până în masivul Buila, ascunzandu-se în mlaştinile cu răchită ale Cheilor Bistriţei, pe platoul de deasupra Mănăstirii Bistriţa a boierilor Craioveşti. Tot legenda spune că un viteaz arnăut din suita lui s-a dat drept Basarab şi s-a lăsat ucis în locul stăpânului său. În memoria sacrificiului arnăutul viteaz, spune legenda, locul a fost denumit Arnota.
Ca semn de mulţumire față de Dumnezeu, care l-a scăpat de la moarte, după ocuparea tronului Ţării Româneşti, Matei Basarab (1632-1654), a reconstruit din temelii aşezământul care s-ar fi aflat aici, pe locul în care s-a ascuns, cu o biserică mică la exterior, dar impunătoare la interior, în anii 1633-1634, apoi a ridicat, în jurul bisericii, chilii pentru călugări și o clopotniță, încadrată de alte clădiri.
Evlaviosul ctitor a binecuvântat Sfânta Mănăstire Arnota și cu alte comori de mare preț, precum Sfintele Moaște ale Sfântului Apostol Filip, ale Sfântului Ioan Cură de Aur, ale Sfinților Atanasie și Chiril ai Alexandriei, ale Sfântului Teodor Tiron și ale altor sfinți.
La Arnota, Matei Basarab a adus, în anul 1648, osemintele tatălui său, Danciu Brâncoveanu (Danciu vel vornic) – oștean de seamă în armata lui Mihai Viteazul, căzut în luptele din Transilvania, la 1604, și înmormântat mai întâi la Alba Iulia -, alături de locul de veci pe care şi-l pregătea, tot în pronaos – după răscoala seimenilor din anul 1655, fiind mormântul în care a fost reînhumat evlaviosul domn Matei Basarab, mort la 9 aprilie 1654 și înmormântat mai întâi la Târgoviște.
Trebuie spus că mormântul voievodului Matei Basarb este acoperit cu o lespede de marmură albă, realizată în stil baroc de meșterul sibian Elias Nicolai, cel mai reprezentativ artist al secolului al XVII-lea din Transilvania, iar piatra funerară, prin decorațiunile pe care le prezintă, constituie singura mărturie arheologică asupra echipamentului militar din acel secol.
Arnota este zidită în stil bizantin, în vremea în care încă se conturau trăsăturile stilului muntenesc, biserica fiind mică, de plan triconic, având 14,10 metri lungime şi 3,50 metri lăţime în altar, 5,63 metri în abside, fiind armonios proporţionată. La înălţimea de 5,70 de metri se ridică arcadele pe care se înalţă bolţile.
Mănăstirea Arnota este realizată în formă de cruce, cu interiorul împărțit în Sfânt Altar, naos și pronaos. Ea prezintă abside poligonale și două turle octogonale, una mai mare, deasupra naosului, și alta mai mică, deasupra pridvorului deschis, sprijinit pe șase stâlpi.
La exterior, fațadele zidurilor sunt împărțite în două registre, delimitate de un brâu median, fiind decorate cu model din cărămidă.
La 1644, biserica a fost pictată în frescă, atât în interior, cât și în pridvorul deschis, unde a fost zugrăvită Judecata de Apoi, fiind realizată de Stroe ot Târgovişte. Decoraţiunile de la Arnota reprezintă un capitol nou al picturii bisericești din țara noastră, umanizarea figurilor, spiritul nativ și elementele decorative cunoscând lumina zilei în acest loc.
În vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714) a fost săpată o fântână în curtea mănăstirii, iar pridvorul deschis și turla mică a bisericii au fost adăugate construcţiei, odată cu reparaţiile realizate între anii 1705-1706. Tot atunci este reconstruită catapeteasma, o adevarată operă de artă sculpturală, în stil brâncovenesc, care din anul 1913 se află la Muzeul Național de Artă din Bucureşti.
Tot în anii domniei lui Brâncoveanu este renovată şi pictura originală, de către zugravul Ioanichie Sin Preda, iar ușa bisericii, sculptată cu multă migală în lemn de castan, păstrează până astăzi o inscripție în limba slavonă, care amintește tot de marele voievod creștin român, canonizat ulterior. Inscripția mărturisește următoarele: „Aceste uși le-a făcut Constantin Brâncoveanu vel logofat, biserica fiind prenoită întru bun gândul Domniei sale”.
După anul 1834, aşezământul a cunoscut o altă serie de reparaţii, astfel că în perioada 1852 – 1856, domnitorul Barbu Ştirbei a demolat chiliile din vremea lui Matei Basarab şi a ridicat altele mai înalte, în număr de 37, după planul unor arhitecţi străini, făcând din Arnota închisoare pentru boierii nesupuşi domniei.
În anul 1900, Arnota nu mai servea drept închisoare, fiind îngrijită de un singur preot, iar în anul 1934 au fost ridicate noi chilii.
În noaptea de Învierea Domnului, în anul 1949, Mănăstirea Arnota a fost locul unui episod cutremurător al istoriei noastre.
După abdicarea regelui Mihai, din 30 decembrie 1947, regimul sovietic instaurat la București a decis să elimine orice formă de opoziție, astfel că între anii 1948-1949 s-a pornit o amplă acțiune de anihilare a grupurilor de rezistență formate din membri de apartenență legionară, manistă sau țărănistă, care, în încercarea de a scăpa de prigoana roșie, se ascundeau în munți pentru a continua lupta împotriva regimului stalinist.
În primăvara anului 1948, un grup de legionari conduși de Gheorghe Piele și Ion Oprițescu – foşti participanţi la rebeliunea legionară din ianuarie 1941 și evadați din închisori, au pus bazele unui grup de rezistență anticomunistă, care au ales ca loc de refugiu Muntele Arnota. Acțiunea de ridicare a taberei din Munții Arnota a început în februarie 1949 și, din nefericire, s-a sfârșit cu morți și răniți două luni mai târziu.
Comuniștii se temeau că aceștia, alături de alte grupuri de partizani, plănuiau acte de terorism și sabotaj împotriva regimului și a armatei sovietice, astfel că securitatea și-a trimis agenți care să investigheze situația de pe munte.
Grupul Arnota a reușit să captureze doi agenți ai Securității, însă un al treilea – plutonierul major Săndulescu Dumitru din Râmnicu-Vâlcea – a reușit să scape și a dat alarma, la scurtă vreme muntele fiind înconjurat de către soldați, iar în noaptea de Paști, la 26 aprilie 1949, în jurul orelor 4:00, a fost deschis focul asupra grupului de rezistență, folosindu-se arme automate, aruncătoare de flăcări și mine, într-o luptă ce a durat trei zile. La finalul confruntărilor, şapte oameni au fost uciși, iar alte cinci persoane au fost capturate. Trupurile celor uciși au fost duse la Mănăstirea Bistrița, unde au fost legate de prăjini, atârnate de mâini și de picioare precum vânatul, totul sub privirile îngrozite ale copiilor de la şcoala din localitate, iar ulterior, cadavrele au fost înhumate într-o groapă comună în locul numit „La Peri”, pe un dâmb, faţă în faţă cu cimitirul de la schitul Păpuşa.
Cei arestați au fost împărțiți în trei loturi și judecați pentru „crimă de uneltire contra ordinei sociale“, pedepsele fiind de la 1 la 18 ani de închisoare.
Trebuie spus că de furia comuniștilor nu au scăpat nici stareţa şi unele din maicile de la Mănăstirea Bistriţa, care au fost judecate şi condamnate pentru ajutorul dat „duşmanilor poporului“, ele fiind duse la Craiova, unde ar fi fost torturate, apoi, după o cercetare sumară, au fost eliberate.
Revenind la istoria mănăstirii, să spunem că între anii 1954-1958 a fost consolidat întregul ansamblu monahal de la Arnota, fiind introduse instalaţii de apă şi încălzire centralizată.
După cea fost locuită de călugări, din anul 1999, sihăstria de aici este însuflețită de o obște monahală de călugărițe, iar începând din anul 2003, prin grija fostului episcop al Râmnicului, Gherasim, s-au realizat ample lucrări de restaurare.
Să amintim şi frumusețea aparte a tabloului votiv al voievodului Matei Basarab și al doamnei Elena, realizat, cel mai probabil, de zugravul Stroe din Târgoviște, cel care a semnat și icoanele vechi de pe catapeteasmă, dar şi o icoană celebră, fresca din pridvor, în care apar zugrăviți Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, înconjurați de puterile îngerești.
Din păcate, mănăstirea este aşezată în vecinătatea unei exploatări de calcar care, din cauza detonărilor din carieră, a produs grave deteriorări zidurilor şi frescelor.
În septembrie 2013, în urma solicitărilor adresate preşedintelui Consiliului Judeţean Vâlcea, formulate de Preasfinţitul Episcop vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, Emilian Lovişteanul, şi de maica Ambrozia Rucăreanu, stareţa Mănăstirii Arnota, au fost luate măsurile necesare pentru modernizarea drumului care duce către sfântul locaş monahal, fiind alocată în acest scop fondurile necesare exclusiv din bugetul judeţului.
Regia Autonomă Judeţeană de Drumuri şi Poduri Vâlcea din subordinea Consiliului Judeţean a deplasat în zonă mai multe utilaje de încărcare şi transport, precum şi o formaţiune de lucru pentru reabilitarea şi asfaltarea celor aproape 2 km dintre cariera de exploatare a calcarului de la Pietreni şi până la poarta mânăstirii Arnota. Pe acest tronson rutier se va realiza un program complex de lucrări, iar în perspectivă se avea în vedere definitivarea documentaţiei necesare pentru ca, din 2014 să se modernizeze şi cei 3 km de drum dintre Mânăstirea Bistriţa şi Cariera de calcar pentru asigurarea fluenţei corespunzătoare şi a siguranţei în circulaţie în perspectiva manifestărilor ce vor fi organizate în 2014 cu ocazia comemorării a 360 de ani de la trecerea în nefiinţă a luminatului domnitor Matei Basarab ale cărui rămăşiţe pământeşti se odihnesc în pronaosul bisericii de la Mânăstirea Arnota.
În noiembrie 2016, Stareța Stavrofora Ambrozia Rucăreanu anunța intenția Mănăstirii Arnota de a demara un proiect investițional intitulat „Restaurare, consolidare și punere în valoare muzeu, ateliere (corp chilii) și incinta din cadrul Ansamblului Mănăstirea Arnota” ce urmează a fi depus spre accesarea unei finanțări nerambursabile prin Programul Operațional Regional 2014-2020, Axa Prioritară 5 „Îmbunătățirea mediului urban și conservarea, protecția și valorificarea durabilă a patrimoniului cultural”, Prioritatea de investiții 5.1 „Conservarea, protejarea, promovarea și dezvoltarea patrimoniului natural și cultural”.
Activitățile specifice obiectivelor de patrimoniu cultural includ, dar nu se limitează la: restaurarea, consolidarea, protecţia şi conservarea monumentelor istorice;r estaurarea, protecţia, conservarea picturilor interioare, frescelor, picturilor murale exterioare, stucaturilor; restaurarea şi remodelarea plasticii faţadelor; dotări interioare (instalaţii, echipamente şi dotări pentru asigurarea condiţiilor de climatizare, siguranţă la foc, antiefracţie); dotări pentru expunerea şi protecţia patrimoniului cultural mobil şi imobil; activități de marketing și promovare turistică a obiectivului restaurat; activităţi pentru digitizarea obiectivului restaurat în cadrul proiectului; activităţi conexe pentru punerea în valoare sau funcţionalitate a obiectivului de patrimoniu restaurat.
Încheiem prin a aminti că domnia lui Matei Basarab, întinsă pe parcursul a 22 de ani, a reprezentat o perioadă de dezvoltare minunată în Ţara Românească, culturală şi religioasă, el fiind ctitor a nu mai puţin de 46 de biserici şi mănăstiri, a ridicat construcţii voievodale şi boiereşti, fiind considerat cel mai de seamă ctitor bisericesc al neamului românesc.
Fotografii din arhiva personală, octombrie 2010
