Dupǎ încheierea Primului Rǎzboi Mondial, în noiembrie 1918, diplomaţia românǎ s-a concentrat asupra încheierii tratatelor de pace. În privinţa Basarabiei situaţia a fost complicatǎ de faptul cǎ guvernul bolşevic nu era recunoscut de plan internaţional, iar reprezentanţii sǎi nu au fost invitaţi la Conferinţa pǎcii. De aceea, în perioada interbelică principala preocupare a diplomaţiei române a fost recunoaşterea de cǎtre Rusia a unirii Basarabiei cu România la 27 martie 1918. În aceste demersuri, un rol important l-a avut activitatea desfăşurată de Nicolae Titulescu. Începând din anul 1921 Titulescu a funcţionat ca delegat permanent al României la Societatea Naţiunilor de la Geneva. O atenţie deosebită a acordat-o ministrului de externe sovietic, Maxim Litvinov, în încercarea de a determina URSS să recunoască apartenţa Basarabiei la România. Cu toate că la 9 iunie 1934 au fost stabilite relaţii dipomatice cu URSS, sovieticii nu au recunoscut apartenenţa Basarabiei la România, aşa încât tratativele dintre cele două ţări au continuat. În urma negocierilor, Nicolae Titulescu si ministrul de externe sovietic Maxim Litvinov au ajuns la un acord care stabilea principiile de bază ale tratatului româno-sovietic. Conform propunerii făcută de sovietici, semnarea acestui tratat urma să aibă loc în septembrie 1936 la Geneva. Acest tratat nu a fost semnat deoarece la 29 august 1936 a avut loc o remaniere guvernamentală în România în urma căreia Nicolae Titulescu a pierdut portofoliul de ministru de externe. După demiterea lui Nicolae Titulescu şi ieşirea lui din activitatea politică internaţională, sovieticii nu au mai continuat discuţiile şi problema Basarabiei a rămas, ca şi înainte, contestată de sovietici. Un martor al demersurilor întreprinse de Nicolea Titulescu pentru rezolvarea pe cale diplomatică a litigiilor cu URSS a fost Alexandru Danielopol, fiul profesorului doctor Daniel Danielopol, prietenul lui Nicolae Titulescu.
„Mi-am petrecut vacanţele de Hotel de Belle de la Geneva, reşedinţa permanentă a lui Nicolae Titulescu, pe timpul activităţii sale de la Societatea Naţiunilor. Acolo am avut prilejul să-l cunosc pe Maxim Litvinov, reprezentantul Uniunii Sovietice pe care Titulescu îl frecvent aproape zilnic, cât timp acesta se afla la Geneva. De atunci ştiam că această asiduă frecventare avea un scop fundamental pentru Titulescu şi anume păstrarea fără nici o concesiune a României în graniţele sale dobândite prin Tratatul din 1919-1920, adică graniţele României Mari. Toate acţiunile sale diplomatice din cadrul Societăţii Naţiunilor au avut un singur ţel: combaterea oricărei acţiuni revizioniste. Singura provincie care se găsea încă cu o situaţie neclară pe teritoriul României Mari era Basarabia. Este cunoscut că basarabenii, au hotărât în 1918 să se despartă de Rusia, şi să se alipească pământului românesc. Delegaţia română în frunte cu Ionel Brătianu a obţinut de la marile puteri ale Tratatului de Pace recunoaşterea aceastei alipiri. Şi în acest sens, s-a încheiat Tratatul de la Paris, din 1920. Acest tratat, semnat de cele cinci mari puteri învingătoare, urma însă să fie ratificat în parlamentele respective pentru a fi considerat că a intrat definitiv în vigoare. Aceste ratificări, însă, s-au făcut anevoios. Unele obţinându-se imediat, altele întârziind chiar câţiva ani. Numai Japonia nu a ratificat tratatul niciodată, şi aceasta din cauza unor tratative pe care le-a dus cu Uniunea Sovietică, în special în domeniul economic. Astfel, Tratatul de la Paris, din 1920, devenise un tratat fără realizarea sa deplină, în formele juridice necesare. De aceea, Uniunea Sovietică declara sus şi tare peste tot că în tot timpul perioadei dintre cele două războaie, că Basarabia, nefiind recunoscută, cu toate formele juridice îndeplinite, ca un teritoriu românesc, rămâne din punct de vedere juridic un teritoriu al Uniunii Sovietice, anexat samavolnic de România, fără nici o bază de drept internaţional, iar graniţa de pe Nistru, impusă de România, este considerată ca nulă pentru Uniunea Sovietică, nefiind o graniţă legală.
În toată această perioadă, în care Nicolae Titulescu a activat în cadrul Societăţii Naţiunilor, eforturile lui s-au orientat către obţinerea unor forme juridice care să dea Basarabiei consacrarea ei pe plan internaţional de pământ românesc. Şi astfel, Nicolae Titulescu a căutat să profite de toate ocaziile ivite. Iată câteva exemple: într-o anumită perioadă, Uniunea Sovietică dorea să înfiinţeze un consulat la Tighina. Nicolae Titulescu a intervenit puternic pe lângă guvernul român, pentru ca să se accepte imediat această propunere sovietică. Scandal la Bucureşti, evident. Titulescu este considerat comunist, sovietofil, antiromân. Titulescu răspunde atunci în Parlament: ,,Aţi mai văzut dumneavoastră un stat să înfiinţeze un consulat în propria lui ţară? Un consulat rusesc în Basarabia însemna implicit că sovieticii considerau Basarabia în afara Uniunii Sovietice.” Apoi, când Uniunea Sovietică îşi depune canidatura să intre cu drepturi depline în Societatea Naţiunilor, Titulescu, alături de Beneş şi susţinut în Franţa în special de Loius Bartou, intervine hotărât pentru primirea Uniunii Sovietice. De ce? Pentru că, conform statutului Societăţii Naţiunilor, un stat nu poate fi primit în cadrul Societăţii Naţiunilor decât după ce şi-a definit graniţele. Iar Uniunea Sovietică şi-a definit graniţele, la vest, la Nistru. Basarabia, deci, era în afara acestor graniţe. Titulescu a sprijinit pe Eduard Beneş, preşedintele Cehoslovaciei, să accepte crearea unei linii aeriene internaţionale pe parcursul Praga-Chişinău-Kiev-Moscova, deoarece, conform Convenţiei aeriene ce se încheia, avioanele erau obligate, la trecerea graniţelor, să semnaleze prezenţa lor, iar graniţa respectivă, pentru România, era Nistrul. Sovieticii, la încheierea acestei convenţii aeriene, recunoşteau implicit că Basarabia se află în afara graniţelor URSS. În încheierea faimosului Tratat pentru definirea agresorului, unde URSS este parte semnatară, se stipula că Basarabiua nu este considerată a face parte din teritoriul sovietic. Şi mai sunt şi alte exemple. Ele pot constitui un volum ce ar merita să fie scris, în amintirea muncii titanice pe care Titulescu a depus-o pentru afirmarea internaţională a Basarabiei, ca pământ românesc. Titulescu însă urmărea să obţină de la Uniunea Sovietică şi o confirmare scrisă şi definitivă despre Basarabia. De aci şi frecventarea continuă şi marea amiciţie pe care Titulescu reuşeşte să o stabilească cu Maxim Litvinov, reprezentantul URSS la Societatea Naţiunilor.
Cunosc, de la Nicolae Titulescu, atât direct, cât şi prin tatăl meu, profesorul Danielopol, precum şi prin Savel Rădulescu, cel mai apropiat colaborator al său, etapele de fericire şi de entuziasm la fiecare pas înainte pe care marele diplomat îl făcea în străduinţele sale, de a convinge pe Litvinov să ia în braţa o problemă justă şi să convingă şi el, la rândul său, pe lângă guvernul sovietic, susţinătorul acestei probleme, în avantajul, dealtfel, al ambelor părţi, pe plan internaţional. Într-o zi, şi o ştiu de la Savel Rădulescu, pe care l-am frecventat zi de zi până la moartea sa, Titulescu s-a precipitat în cameră la Savel şi aproape a urlat, povesteşte Savel, de fericire: ,,Ascultă, Savel! Mi-a telefonat Litvinov! Are documente care să permită o posibilă recunoaştere a Basarabiei de către sovietici, ca pământ românesc. I-am propus să ne întâlnim, cât mai repede, la Geneva. A refuzat Geneva şi a propus o mică localitate din Franţa, aproape de graniţa elveţiană, pentru ca discuţiile să se petreacă în afara teritoriului elveţian.” Aceasta se petrecea în 1937. Întrevederea a avut loc în aceea mică localitate, în cea mai mare confidenţialitate. Titulescu luase cu el doar două persoane. Pe Gigi Anastasiu, secretarul lui real, confidentul tuturor problemelor sale politice, şi pe Savel Rădulescu, prietenul şi colaboatorul său cel mai iubit. Întrevederea a ţinut şase ore. Litvinov a scos din geantă numeroase documente, procese-verbale, note, de la diferitele întrevederi ce le avusese la Moscova cu reprezentanţi ai Afacerilor Externe ai Uniunii Sovietice. Uniunea Sovietică era dispusă să reunoască Tratatul de la Paris, din 1920, fără a mai avea pretenţii asupra Basarabiei, cu condiţia însă ca România să accepte o alianţă cu URSS împotriva Germaniei, pe timp îndelungat, ca un complement al Tratatului franco-sovietic din 1935, care avea menirea să stranguleze Germania nazistă, atât din vest cât şi din est, în orice împrejurare de atac al acesteia.
Multe din documentele aduse de Litvinov, evident, deocamdată provizoriu, au fost încredinţate lui Nicolae Titulescu, pentru a fi susţinătorul propunerii sovietice în România, problema Basarabiei rezolvându-se cu încheierea acestei alianţe. Documentele au fost toate strânse de Savel Rădulescu, iar la Geneva au fost reexaminate şi aşezate în prezenţa lui Nicolae Titulescu, împreună cu Gigi Anastasiu, în vederea întocmirii unui raport către Regele Carol al II-lea, pentru a-l convinge să fie de partea acestei alianţe. Dar, la 29 august 1937, din ordinul lui Carol al II-lea, guvernul în care Titulescu figura ca ministru de externe şi reprezentant al României la Societatea Naţiunilor, a căzut. În aceeaşi seară s-a format un nou guvern, cu aceeaşi componenţă unde Titulescu a fost înlocuit cu Victor Antonescu. Este evident că după demiterea lui Nicolae Titulescu şi ieşirea lui din activitatea politică internaţională, Litvinov nu a mai făcut nici o discuţie în legătură cu cele spuse la Staloa, şi problema Basarabiei a rămas, ca şi înainte, contestată de sovietici. La 28 iunie 1940, Basarabia a fost invadată de trupele sovietice cu asentimentul Germaniei hitleriste, reluată ca teritoriu sovietic asuprit, toţi locuitorii ei fiind atunci consideraţi cetăţeni sovietici.”
[Arhiva de istorie orală – Radio România. Înregistrare realizată de Alexandru Danielopol, 1978]
