La un sfert de secol după ce a dat jos comunismul, puterea poporului a obţinut o altă mare victorie în România. Ordonanţele pentru graţierea a nenumăraţi oficiali condamnaţi şi pentru dezincriminarea abuzului în serviciu de mică amploare, pe care guvernul a fost forţat să le retragă din cauza protestelor de masă, constituiau o trădare a naţiunii române de către conducătorii ei.
Ei au trădat de asemenea şi recentul progres încurajator realizat de ţară în privinţa combaterii corupţiei endemice. După cum întreba săptămâna trecută vicepreşedintele Comisiei Europene Frans Timmermans, cine, pe ultimii metri ai unui maraton, s-ar întoarce şi ar începe să alerge în sens opus?
Lupta împotriva corupţiei din România a fost într-adevăr una de cursă lungă. Ţara a fost admisă în UE în 2007 printr-o decizie luată din considerente politice, în ciuda faptului că reformele ei în materie de chestiuni precum lupta cu infracţionalitatea şi independenţa justiţiei rămăseseră în urmă faţă de cele opt state foste comuniste care au aderat în 2004. Bruxelles-ul a impus proceduri speciale de monitorizare pentru a asigura continuarea progresului. În ultimii ani România a demonstrat că înregistrează succese în ce priveşte combaterea corupţiei, cu DNA, direcţia ei naţională anticorupţie, urmărindu-i pe oficialii de la toate nivelurile.
Adrian Năstase, un fost premier, a fost închis în 2012. Un al doilea premier, Victor Ponta, a demisionat în 2015 confruntându-se cu acuzaţii penale pentru presupuse falsuri şi complicitate la evaziune fiscală, şi pe fondul indignării publice cauzate de un incendiu dintr-un club de noapte din Bucureşti care a ucis 64 de oameni. Progresul anticorupţiei a continuat sub guvernul tehnocrat care i-a succedat şi sub preşedintele ferm anticorupţie Klaus Iohannis. În primele opt luni ale lui 2016 acţiunile DNA au dus la procese implicând 777 de inculpaţi, între care miniştri, parlamentari şi judecători.
Poate că aceasta a fost problema. Stârpind corupţia chiar şi la nivel local, DNA a lovit puternica maşinărie de partid a PSD-ului de centru-stânga, care a revenit la putere în decembrie. Măsurile adoptate de guvern au arătat ca o răsplată acordată baronilor locali şi camarilei pentru ajutorul dat pentru victoria electorală.
DNA a fost acuzată de exces de zel. Dar dacă este într-adevăr necesară vreo a ajustare a modului ei de operare, o amnistie în masă şi dezincriminarea unei clase importante de infracţiuni nu constituie calea pe care se poate realiza acest lucru. PSD a argumentat că, prin faptul că a inculpat mai mulţi oficiali din acest partid decât din oricare altul, DNA a dat dovadă de părtinire politică. Partidele de opoziţie au replicat că PSD pur şi simplu are o problemă mai mare cu corupţia decât ele.
România a evitat deocamdată acea trecere către o democraţie „neliberală” sub guverne naţionalist-conservatoare care a fost văzută în Polonia şi Ungaria. Noul ei guvern se va fi simţit poate încurajat să dea recentele ordonanţe de răspunsul anemic dat de UE derapajelor din Ungaria şi Polonia. Va fi crezut că sosirea lui Donald Trump la Casa Albă va asigura o diversiune în plus.
Acţiunile PSD-ului au semnalat riscurile ca România să se alăture mai generalului regres al progresului post-comunist în materie de stat de drept în Europa Centrală. Din fericire, replica robustă venită de la românii înşişi, inclusiv poziţia principială a preşedintelui Iohannis, care s-a alăturat protestelor, a blocat guvernul în această chestiune.
Românii trebuie să rămână vigilenţi pentru a se asigura că ordonanţelor nu vor fi adoptate sub vreo altă formă şi că guvernul nu va submina şi alte mecanisme democratice de echilibru şi control. Prietenii şi aliaţii Bucureştilor, inclusiv SUA, ar trebui să menţină acea combinaţie de încurajare a reformelor şi presiune pentru evitarea regreselor care a dat deja rezultate. În felul acesta, România ar putea totuşi să evite să o ia în jos pe calea pe care au apucat-o unii dintre vecinii ei.
THE FINANCIAL TIMES (Marea Britanie), 6 februarie 2017
Traducere: Andrei Suba
