„Românii au avut un cifru imposibil de spart.”

„La Ministerul de Externe mesajele importante erau supracifrate. Era un sistem inventat numai pentru micul grup care făcea o corespondenţă cu unii din diplomaţii noştri din străinătate, cu cei care aveau o legătură politică cu grupul lui Maniu, Brătianu, cu anturajul regelui, cu cei care încercau să stabilească contacte cu Aliaţii. La Ankara era chiar ministrul [Alexandru] Cretzianu, la Stocholm era consilierul Gheorghe Duca, la Berna era consilierul Gigi Anastasiu şi la Lisabona era Brutus Coste. Deci ăştia erau cei cu care se făcea supracifrarea.  Şi când se vedea venind o telegramă care după primele cifre era supracifrată, o ascundea şi se descifra noaptea…   Deci dicţionarul de descifrare îl avea ministrul şi una sau două persoane din ambasadă. Dicţionarul – „cifrul B”,  se schimba, în general, cam la doi ani odată şi el era bazat numai pe hazard. Cum era făcut? Erau două dactilografe care băteau la maşină de dimineaţă şi până seară cifre alese la întâmplare, din burtă. Trebuia să fie numai grupuri de cinci cifre, de exemplu 53412… cifre absolut înşirate la întâmplare şi pe care le trecea în dreptul unui dicţionar care era în ordine alfabetică. Dicţionarul ăsta în ordine alfabetică era mai mic decât un dicţionar mare. Şi în orice caz verbele nu era conjugate, era numai infinitivul. Pe urmă aveai bucăţele de frază, de pildă „Am onoarea a vă înştiinţa că…” Nu era vorba să cifrezi pe „Am onoarea…”. Pentru „Am onoarea…” era o singură cifră. Rezultatul era că aveam un dicţionar care nu era mai gros decât un lexic oarecare şi când se primea un text se căuta în dicţionar fiecare cuvânt sau fiecare bucăţică de frază, se găsea cifra şi apoi se înşira toate cifrele una după alta iar cel care le primea făcea operaţia inversă, adică căuta în dicţionar mai întâi cifra şi ce corespunde cu ea. De multe ori apăreau greşeli, dacă la poştă când se trimitea sau se primea telegrama se greşea o cifră  ieşea  un gol în frază şi trebuia să se ghicească ce putea să fie. Acest sistem era imposibil de descifrat de stăini.    Codul exista doar în două exemplare, unul la Ministerul de Externe şi unul la ambasadă. Codul nu se putea fi folosit decât o singură dată. Cel care o primea telegrama este avertizat printr-un prim grup de cifre că mesajul e supracifrat cu pagina 3 sau pagina 4 din dicţionar…  După ce era descifrat mesajul, pagina din caiet, din dicţionar,  care fusese folosită era distrusă atât de către cei din minister cât şi de către cei din ambasadă.   Deci, descifrarea lor de către un străin era imposibilă. De supracifrare ştiau doar câteva persoane din Ministerul de Externe. Cei care primeau toate informaţiile erau Camil Demetrescu  [director adjunct al Cabinetului Ministrului şi Cifrului], Victor Rădulescu Pogoneanu [director al Cabinetului Ministrului şi Cifrului] şi Grigore Niculescu Buzeşti [consiler de legaţie şi din 15 august 1944 ministru plenipotenţiar]. Prin primăvara anului 1944 au început să sosească  telegrame supracifrate de la Madrid, de la Lisabona, de la Stocholm şi de la Ankara. Cei trei au fost prea încărcaţi. În aceste condiţii Niculescu Buzeşti a întrebat: „Aveţi încredere în Djuvara?”  Camil Demetrescu a spus: „Da, îmi pun mâna în foc. Puteţi avea încredere.”   Aşa au început să îmi dea şi mie dintre telegramele supracifrate. Dar vă spun cinstit că nu am fost la curent cu toată desfăşurarea care era destul de complicată. Erau schimburi dese de telegrame. Mie îmi venea rândul după câteva zile. Deci ca într-un puzzle eu nu cunoşteam decât o bucată. Repet, doar Camil Demetrescu, Victor Rădulescu Pogoneanu şi Grigore Niculescu Buzeşti ştiau toate detaliile.

Telegramele erau transmise prin telefon, în plin război, cu condiţia să fii de o parte a frontului.  De pildă noi, în timpul războiului şi la Stocholm  puteam telefona, trecând prin Germania.  Noi la Ministerul de Externe, stăteam toată noapte, cel puţin unul din noi, în caz că vine o telegramă urgentă. O  recepţionam şi  vedeam imediat dacă  e ceva  important.

Prin telefon, foarte des, primeam telegrame.  De exemplu suna telefonul:  „Aici Legaţia română Budapesta, vă dictăm o telegramă”. Imediat luai creionul şi începeai şi scrii „34257 1234…” şi notai o pagină întreagă de grupuri de cifre şi pe urmă de aşterneai la descifrare cu dicţionarul, de multe ori febril că dacă te trezea noaptea poate este ceva important… Gândiţi-vă, de pildă, că ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 care a fost trimis prin telefon de la Moscova şi dinadins bruiat la început aşa că n-a putut decât dimineaţa să fie descifrat. Sovieticii au făcut dinadins ca să se piardă 12 ore din cele 48 cât spuseseră ei că e ultimatumul. În realitate n-a fost decât de 36 de ore. Mi-a spus-o chiar bietul domn Gheorghe Davidescu care era ministrul României la Moscova.  A fost convocat de Molotov  noaptea, cum era obiceiul la Kremlin şi s-a dat ultimatumul. Bietul om s-a repezit la ambasada noastră, a cifrat ultimatumul şi a chemat Bucureştiul la telefon… Legătura a fost stabilită abia dimineaţa următoare.  A trebuit să fie cifrată ca să nu fie interceptată de alte servicii. Noi nu aveam interesul ca un asemenea lucru să fie cunoscut când noi încă speram într-o înţelegere. Nu doream să apară ştirea a doua zi la Agenţia Reuters, la France Press – Havas cum se numea pe vremea aceea, că Uniunea Sovietică a trimis un ultimatum României… Deci aşa se întâmpla. Telegramele erau cifrate şi transmise prin telefon.

În încheiere am să vă povestesc o anecdotă istorică. Înainte de 1914 nemţii cu mania lor de mecanizare inventaseră o maşină de cifrat care mai există şi azi. Aveam şi noi. Dar închipuiţi-vă că noi, românii, mai şmecheri, am folosit maşina de cifrat doar pentru chestii comerciale de importanţă secundară fiindcă ştiam că o maşină de cifrat ori cât de deşteaptă ar fi şi de complicată, un creier matematic poate regăsi algoritmul sau formula care a permis  cifrarea şi, deci, să facă posibila descifrarea.”

[Arhiva de istorie orală. Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1999]