Este al cincilea an în care se serbează Ziua Mondială Radioului. Data de 13 februarie a fost aleasă în amintirea primei emisii a postului Națiunilor Unite, care a avut loc în 1946; scopul este acela de a face publicul să conştientizeze importanṭa radioului, locul său în peisajul cotidian, chiar acum, în condiṭiile diversificării mijoacelor de comunicare şi informare. Pe de altă parte, Ziua Mondială Radioului este expresia importanṭei cooperării internaționale între radiodifuzori.
Radiofonia românească a ṭinut mereu pasul cu radiofonia din întreaga lume, de la primele emisiuni experimentale realizate la Institutul Electrotehnic – de unde s-a difuzat în 1926 un concert simfonic susṭinut la Ateneu –, până la fondarea instituţiei, doi ani mai târziu. Atunci Tudor Arghezi a scris, cu un entuziasm care totuşi lăsa loc ironiei, un dialog imaginar cu papagalul său: „Ştii tu, Coco, că Postul de Difuziune poate să realizeze imensul vârtej de inteligenţă, cultură şi sinceritate de care s-au ţinut deoparte Academia, Şcolile, Ministerele, Organizaţiile şi toate mişcările şi nemişcările de azi, de ieri, de alaltăieri şi de totdeauna?…”
Radioul de totdeauna – iată un subiect păstrat foarte viu de câteva dintre interviurile din Arhiva de istorie orală. Unul dintre ele a fost acordat cu ani în urmă de scriitorul Dinu Săraru pentru care radioul a fost un permanent însoṭitor de-a lungul vieṭii. Amintirile sale povestite cu umor, nostalgie şi căldură sunt din vremea în care era un simplu ascultător de radio sau de mai târziu, pe când era reporter, realizator şi şef la Radiodifuziune.
Familia Săraru din Slătioara, printre primii asultători de radio
„Eu am fost într-o familie mai înstărită, boiernaşi de ţară din Oltenia de sub munte şi tatăl meu era şi învăţător şi directorul şcolii din sat care purta numele tatălui lui, era Şcoala primară C.C. Săraru din Slătioara. Şi era un om foarte dinamic, foarte iscoditor, foarte prezent în realitatea timpului său. Şi trebuie să vă spun că am avut, cred, unul dintre primele aparate de radio din Oltenia. Am avut aparat de radio cu baterii în casă, cu haute parleur [pâlnie] mare, aşa, ca o roată de maşină era haute parleur-ul şi ştiu că aducea ţăranii şi scotea haute parleur-ul pe fereastră şi puteau să asculte radio. Şi aşa am ascultat eu prima dată radio şi am văzut radio la noi în casă, cu un grup de 10 sau 15 baterii de lanternă, dreptunghiulare şi cu alea mergea radio-ul…
Radioul îşi deschidea emisiunea dimineaţa cu un strigăt de cocoş şi istoria m-a pus şi pe mine în situaţia să recuperez discul cu cocoşul, printr-o împrejurare de un pitoresc extraordinar şi emoţionant. Cineva reuşise să înstrăineze acest disc, era un disc de ebonită care se punea pe un patefon şi erau înregistrate câteva strigăte ale cocoşului, apeluri din astea frumoase şi cu asta începea, cu cucurigul ăsta şi pe urmă cu imnul regal şi aşa mai departe.
Deci, aşa am intrat eu în contact cu radioul, copil fiind, până să mă duc la şcoală, având radio-ul în casă, la Slătioara, sub munţii Căpăţânii. Se dădea foarte multă muzică, se dădeau şi ştiri, dar foarte multă muzică şi se dădeau şi concerte, era un radio aproape cultural. Dar, înainte de a fi un post de radio cu un program complex, era un post de radio care atrăgea atenţia românilor că sunt români, de dimineaţă, şi că există o tradiţie, o mitologie. Era cu cap făcut programul ăsta, programul ăsta din primele ore ale dimineţii. […] Am crescut, deci, în casă, cu această instituţie naţională şi n-am fost străin de ea niciodată. Am fost foarte legat de ea. […] Am văzut şi scene mai pitoreşti, legate de asta. O rudă mai îndepărtată a mea care era un boiernaş din Oltenia de câmpie, foarte patriot şi foarte împătimit de ideea de ţară şi de rege, pentru că se confundau în epocă şi după al doilea război mondial cele două idei, Ţara şi Regele. Stând odată la conacul lui în vacanţe scurte, când plecam de la Liceul Lahovary şi mă invita el, îl ţiu minte în cămaşă de noapte cu râuri, dimineaţa la 6, în poziţie de drepţi, în cămaşă de noapte, asculta imnul regal pentru că el era monarhist. Sau seara nu se culca până nu asculta imnul regal şi, tot aşa, în cămaşa de noapte şi desculţ şi în poziţie de drepţi…”
Radioul a transmis mesaje…
„Într-adevăr, era ideea de comunicare şi era foarte puternică. [Radioul] a transmis şi mesaje de solidaritate naţională, de unitate naţională şi-n perioada războiului. Şi-mi amitesc că se transmiteau ştiri legate de război, războiul antisovietic şi după Al Doilea Război Mondial, pe partea a doua a războiului, în ’44-’45, Radio-ul a fost foarte prezent pe linia I şi în transmisii şi-n reportaje, după cum era prezent în transmisii directe de la ziua de 10 Mai; l-am cunoscut pe un tehnician al Radio-ului, un reporter tehnic, ca să spun aşa, Chidu îl chema, care a înregistrat de câteva ori 10 Mai în Piaţa Palatului, când comandantul parăzii venea şi dădea regelui Carol II raportul – şi mi-a povestit şi el împrejuări la fel de pitoreşti ca acelea pe care le-am evocat eu – şi pe care l-am avut eu însoţitor în diversele împrejurări, [când] eram eu reporter la Radio şi magnetofonul lui era un dulap, […] că nu puteau să-l ducă doi oameni, aşa era de mare! Aşa am fost la Cezar Petrescu la un moment dat, la Buşteni, să fac un interviu cu el, tot aşa am cărat, am ajutat şi eu să cărăm cufărul ăsta imens pe care se înregistrau reportajele.”
Reporter la Radio în anii ‘50
„Am prins momente şi din copilăria radioului şi din copilăria reportajului la radio şi din copilăria transmisiunilor la radio. I-am cunoscut pe unii dintre cei mai de seamă realizatori de Radio, fie că erau tehnicieni, ingineri, cum s-ar zice acuma „ingineri de sunet„. Nu era specialitatea asta atuncea, dar erau angajaţi la Radio ca să şi repare, cu şurubelniţe, cu tot felul de aparate de lipit…
Am asistat, de pildă, la un moment absolut extraordinar: la cel dintâi festival Enescu [din 1958], când în sala de concerte a Radiodifuziunii, sala veche de concerte din clădirea veche a Radiodifuziunii, au repetat într-o dimineaţă sub bagheta lui [Artur] Silvestri – au făcut o repetiţie şi după aia s-a înregistrat – David Oistrah şi cu Yehudi Menuhin! Şi noi care aveam acces acolo, 10-15 radiofonişti ai vremii, am asistat la repetiţia asta, în care Silvestri îi întorcea pe marii regi ai viorii din epocă, de patru-cinci ori, bătând cu bagheta în pupitru şi întorcându-i ca pe nişte copii la lecţie în clasa I şi ei se supuneau extraordinar baghetei lui Silvestri. Vă daţi seama, David Oistrach şi Yehudi Menuhin! Un moment pe care n-o să-l uit niciodată…”
Două lecṭii
„Am asistat la prima înregistrare pe care a făcut-o Sadoveanu, tot în cabina din studioul de concerte din clădirea veche a Radioului, când a făcut prima înregistrare pentru Fonoteca de Aur. Eram tânăr atuncea, am fost cu colega mea, Eliza Vasilescu, o fată frumoasă de vreo 21-22 de ani, frumoasă ca o suedeză, am fost trimişi acasă la Sadoveanu să îl contactăm, să-l invităm să începem nişte înregistrări cu Sadoveanu citind. […] Şi-a doua zi la 11, în holul mare de la intrarea principală a noului Radio – pentru că eu am trăit şi momentul când ne-am mutat din clădirea veche în clădirea nouă, noi, de fapt Culturalul, din clădirea de peste drum, maură, în clădirea nouă – şi l-am primit pe Sadoveanu care a venit cu gardă, a venit cu Mitru, cu o pelerină lungă, cu pălăria lui celebră, n-a dat mâna cu noi, noi l-am salutat cu plecăciuni şi am mers cu el [şi] cu Mitru în cabina de înregistrări muzicale din clădirea veche şi-a citit Sara pe deal de Eminescu, care-i celebră, şi vreo două sau vreo două pagini şi jumătate din Divanul persian [scrisă] de el. Şi a înregistrat 15 minute şi ne-a spus Mitru că înregistrarea de 15 minute costă 1 500 de lei – leafa mea era 400, 380 şi nu ştiu cât de lei. Şi el lua pe lectură… Şi l-am condus cu temenele, că vine a doua zi să mai citească o juma’ de oră – acum citise numai 15 minute, Sara pe deal şi cu un fragment din Divanul persian. Şi când am ajuns în holul mare el s-a întors spre noi şi a spus: „Remuneraţia!„, dar vorbea cu Mitru, nu cu noi, de-acolo, de sus, de la doi metri şi noi n-am înţeles că trebuie să dăm banii şi-atuncea eu, speriat, am zis: „Un moment, mă iertaţi…„ şi am luat-o la fugă pe scări până la etajul 6 unde era Redacţia culturală, la David Naftuli care era redactorul şef şi să-i spun că a venit maestrul, a înregistrat şi aşteaptă remuneraţia. […] Şi-atuncea am luat şi eu prima lecţie de ce înseamnă respectul dreptului de autor! Pentru că mi-am dat seama cum îşi negustorea un scriitor profesionist dreptul de autor şi cum îl respecta şi, să ştiţi că în toată perioada când eu am fost şef în Radio şi în Televiziune, am ţinut foarte mult ca în emisiunile pe care le guvernam eu să fie plătiţi colaboratorii, atunci când veneau la emisiune. Era singurul spaţiu din Radio când se plătea pe loc… când eram eu ṣef. Pe urmă nu s-a mai respectat, la alte emisiuni nu se respecta, dar eu lecṭia asta am învăṭat-o prima dată de la Sadoveanu ṣi a doua oară de le Cezar Petrescu care trăia ca ṣi Sadoveanu din scris.
Cu Cezar Petrescu am făcut un interviu… avea birou în Bucureṣti, în blocul de lângă Patria ṣi m-am dus să vorbesc cu el, să îi reṭin ora pe care el o fixase. Şi avea o secretară blondă, frumoasă, înaltă, care a fost după aia o scriitoare distinsă pentru copii ṣi care mi-a spus: „Cu mare plăcere!„ Fuma ṭigări România cu cotorul de aur, [aflate] în niṣte cutii frumoase, ṭigări de lux. Continuu ieṣea fum ṣi prin nas ṣi prin ochi ṣi prin urechi lui Cezar Petrescu ṣi era nervos ṣi graseia uṣor ṣi [era] de un dinamism extraordinar ṣi trebuia să-l urmăreṣti cu ochii; te obosea, deveneai saṣiu urmărindu-l. Şi mi-a spus: „Dragă Săraru, dacă vrei, vino mâine la Buṣteni, la vila mea de la Buṣteni ṣi te rog să accepṭi, pentru că numai în felul ăsta putem să facem interviu„. Şi atunci m-am dus la Buṣteni cu maṣina, cu tehnicianul Chidu ṣi cu aparatele alea mari ṣi am făcut un interviu. Acolo am descoperit că el avea o vilă frumoasă la Buṣteni ṣi că avea trei birouri, unul pentru ziariṣti ṣi [în care] scria el articole, unul la etaj pentru proză, unde [iar] scria ṣi unul pentru eseistică sau pentru, nu ṣtiu, reculegerea lui, la etajul superior. Şi atuncea mi-a spus Cezar Petrescu: „Uite, vila asta ṣi cu Fordul ăsta cu mustăṭi, albastru, de jos„ – n-avea nimeni maṣină personală în epocă, cum avea el! – „l-am luat pe romanul Calea Victoriei„. Ca să vedeṭi, două lecṭii despre ce înseamnă dreptul de autor!
Legătura cu Radioul
„Deci la jumătatea veacului trecut… ca să aveṭi o idee de când sunt eu legat de Radio ṣi am rămas legat până în ziua de azi. Radioului datorez ṣi gazetăria pe care am făcut-o ṣi literatura pe care am scris-o, meseria de scriitor ṣi „civilizaṭia ceasului„ ṣi disciplina ṣi uzul societăṭii bune. Pentru că noi eram trimiṣi, reporterii ăṣtia, să participăm la evenimente care erau de cea mai frumoasă ṭinută intelectuală, cu un public de cea mai aleasă ṭinută, la interviuri, la convorbiri cu personalităṭi absolut remarcabile ale ṣtiinṭei ṣi culturii româneṣti. Am crescut de la 18 ani în mijlocul acestei lumi, nu în mijlocul pegrei ăsteia care populează ṣi radiourile ṣi televiziunile, […] cu nu ṣtiu ce golani motocicliṣti ṣi sunt ṣi guriṣti ṣi antreprenori de târguri, bâlciuri culturale artistice, de varietăṭi ṣi aṣa mai departe. În altă lume am crescut, în altă lume am învăṭat să mă îmbrac, în altă lume am învăṭat să mă bărbieresc în fiecare dimineaṭă ṣi de două ori pe zi, dacă seara trebuia să mă mai duc undeva. Şi să port cravată ṣi să mă uit la ceas ṣi să respect ceasul ṣi, cum am mai spus o dată chiar la postul de Radio Bucureṣti, azi nici ora exactă nu mai este exactă, a posturilor de radio ṣi televiziuni!”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2012]
