După preluarea puterii, comuniştii au trecut imediat la înlăturarea vechilor funcţionari cu oameni fideli lor. Au fost daţi afară aproape toţi ofiţerii şi majoritatea funcţionarilor din ministere. La 8 noiembrie 1947 a venit rândul Ministerului de Externe. Toţi salariaţii – de la Secretarul General până la ultimul caloriferist şi portar au fost concediaţi. În fruntea Ministerului de Externe au fost numiţi membrii de frunte comunişti: Ana Pauker – ministru de externe, Grigore Preoteasa – Secretar General cu probleme politice, Alexandru Voitinovici – Secretar General cu probleme administrative şi de protocol, Tina Chivu (soţia lui Chivu Stoica) – şefa cadrelor, Ana Toma – Direcţia Financiară, Eduard Mezincescu – Director general politic. În aceaşi perioadă au fost trimişi ca ambasadori intelectuali fideli partidului comunist: Zevedei Barbu la Londra, Simion Stoilov la Paris, Grigore Moisil la Ankara.
În Ministerul de Externe au fost aduşi funcţionari fideli Partidului Comunist, dar care nu aveau o pregătire diplomatică şi care, din această cauză, au avut dificultăţi în rezolvarea sarcinilor cotidiene. Un martor al acestor schimbări a fost juristul Nicolae Fotino. Amintirile lui se păstrează în Arhiva de istorie orală – Radio România.
“Sosesc la Ministerul de Externe, unde am fost primit de Ana Toma care era un personagiu factotum în Ministerul de Externe. Ea are o discuţie cu mine şi mă întreabă de preferinţele mele, ce aş vrea să lucrez, etc. Îi spun că în orice caz nu vreau să lucrez la Direcţia Consulară. Era o imagine absolut de puşti: aveam impresia că este ceva extraordinar de birocratic şi nu doream să lucrez deloc în acest sector. Rezultatul este că am fost numit la Direcţia Consulară! Probabil că dorea să mă pedepsească pentru un fel de puştism. Poate că avea dreptate. Deci, aşa ajung la Ministerul de Externe, într-un minister care era gol. Mă plimbam pe coridoarele ministerului fără să întâlnesc pe nimeni, deschideam uşi, nu era nimeni în birouri. Când întâlneam pe cineva, ne prezentăm aşa: “Cine eşti dumneata? Unde lucrezi?” Efectiv, începusem câţiva oameni! Era această decizie extraordinară a Anei Pauker de a concedia de la portar până la directorul general tot personalul. Şi fiindcă nu avea oameni, …fuseseră aduşi oameni aşa cum am venit eu, cum au venit alţii… eram oameni recomandaţi în general de diferite ministere, dar care nici unul nu aveam nici cea mai vagă experienţă în domeniul Ministerului de Externe. Erau ca mine, intrau probabil pentru prima dată în această clădire. S-a constatat imediat că este imposibil să lucrăm în aceste condiţii. Veneau hârtii care spuneau: “Urmare la raportul nr…” Unde era raportul?! Ce s-o fi spus în raportul ăla?! Cum era organizată arhiva? Cine ştia să umble în arhiva aceasta? Sau: “Aşa cum v-am informat”… Ce informase?…. sau mai ştiu eu ce… Îmi aduc aminte o chestiune, dacă vreţi hazlie, de la Protocol. A fost un ministru plenipotenţiar care a venit şi şi-a lăsat cartea lui de vizită, pe care era scris: “ P.P.C. ” Eu, care fusesem la Prefectura Poliţiei Capitalei, ştiam că “P.P.C.” însemna “Prefectura Poliţiei Capitalei”. Acum nu înţelegeam de ce aceste iniţiale sunt pe cartea de vizită a unui diplomat străin… a trebuit să aducem pe cineva, care lucrase pe vremuri la Protocol, care ne-a spus că asta e o forumulă uzitată: “pour prendre congé” – un diplomat când vrea să-şi anunţe plecarea, depune la Protocol cartea lui de vizită cu “P.P.C.” Ne-am dat seama că nici să redactăm o hâtie nu era posibil! O notă verbală are un tipic al ei: începe într-un fel, se termină într-un fel ṣi trebuie să le ştii! Poţi să iei o dactilografă care e foarte bună, dar care să nu ştie ce să bată. Noii angajaţi nu ştiau ce este o notă verbală, cum se scrie… Şi atunci, sigur, a trebuit readus în fiecare direcţie câte unul-doi, sau chiar trei funcţionari, care să poată să asigure o continuitate. Deci ăsta a fost primul moment, un moment de şoc, pot să zic, după decizia Anei Pauker de a da afară pe toţi diplomaţii şi funcţionarii vechi din Ministerul de Externe.
Dintre cei reangajaţi, dintre vechii functionari, aveam o dactilografă, Sonia Zarifopol, şi tot lucrând împreună ea a căpătat încredere în mine. Într-o zi m-a întrebat: “Dv. cunoaşteţi mai bine acest regim care a venit acum: ce să fac eu cu fotografiile mele de acasă? Să le ard? ” “De ce să le ardeţi? Ce sunt?” “Sunt fotografii de familie!” “Păi, de ce să ardeţi fotografiile de familie?” “Am o fotografie unde sunt la Sinaia, în parc, cu Troţki!” Numai la asta nu mă aşteptam! Şi ea îmi spune: “Ştiţi, Dobrogeanu Gherea era prieten cu Troţki şi Troţki a venit în România…” Apoi mi-a povestit, printre altele, cum i-a cunoscut în tinereţea ei destul de bine pe Marcel Pauker, pe Ana Pauker… mi-a povestit începuturile de dragoste dintre Ana Pauker şi Marcel Pauker. Fapt este că într-o zi Ana Pauker a venit şi a făcut o inspecţie a ministerului, trecând din birou în birou. Şi când a intrat în biroul nostru, a văzut-o pe Sonia şi a zis: “Sonia, tu eşti aici?” “Da! Sunt din vechea echipă!” Şi Ana Pauker a plecat… După câteva luni aceşti oameni care au fost aduşi să ne înveţe au fost daţi afară. Sonia Zarifopol a fost dată afară şi ea, faptul că se cunoşteau de multă vreme pentru Ana Pauker n-a contat. Deci eu ştiu că tot personalul a fost dat afară din minister, inclusiv membrii organizaţiei de bază din minister. Eu cred că pe aceşti oameni care lucraseră de multă vreme în Ministerul de Externe, Ana Pauker i-a considerat contaminaţi de spiritul vechiului minister şi în consecinţă ea a zis că nu continuă cu această echipă, că îi trebuie o echipă absolut nouă. Trebuia un minister cu totul nou.”
[Înregistrare realizată de Emilian Blînda, 1995]
