„A iubi nu înseamnă a ne privi unul pe celălalt, ci a privi amândoi în aceeași direcție„, credea Antoine de Saint Exupery. Iubirea este una dintre temele preferate de toate artele, de-a lungul timpurilor, în toate societăţile. Portretizarea îndrăgostiţilor oferă o fascinantă incursiune în diversele culturi ale lumii şi reflectă, printr-un șuvoi de cuvinte, nuanţe, lumini şi culori, modul în care a evoluat percepţia sa în timp. Timidă sau pasională, mitologică, istorică, clasică sau suprarealistă, iubirea este dintotdeauna o sursă de inspiraţie pentru artişti.
Zeu al dragostei, Cupidon, cunoscut și ca Amor sau Eros, este, în general, descris ca un tânăr purtând aripi, în arta clasică greacă, în perioada elenistică fiind înfățișat ca un copil dolofan și, în aceeașsi perioadă, căpătând și un arc și o tolbă cu săgeți, sursa lui de putere – oricine e lovit de săgețile sale cade secerat de dorință. Rar poartă asupra sa o liră, iar din secolul X apare și legat la ochi. Dar nici măcar el nu scapă de propriile săgeți, devenind victima iubirii sale cu frumoasa Psyche, reprezentați încă din secolele II – III î.Hr. (de exemplu, în Cupidon îmbrățișând-o pe Psyche, un bust din terracota pictată, sau în Cupidon și Psyche, pe un sarcofac roman din jurul anului 200 d.Hr). Cupidon apare mai des în arta romană din timpul lui Cezar Augustus, primul împărat al Imperiului Roman, iar în Renaștere, interesul nestăpânit pentru filosofia clasică și pentru mitologie îi aduce semnificații alegorice. În cultura populară contemporană, Cupidon este adesea asociat cu sărbătoarea îndrăgostiților. Piero della Francesca, reprezentant al Renașterii italiene timpurii, înfățișează un Cupidon înarmat cu o săgeată, cu arcul sprijinit în lateral, și legat la ochi. Pictorul german Lucas Cranach cel Bătrân descrie în lucrarea sa „Cupidon și hoțul de miere” un Cupidon copil. În capodopera sa „Primăvara” Sandro Botticelli aduce un elogiu tinereții, iubirii și bucuriei de a trăi. Cupidon e plasat deasupra personajelor, pe axul central, cu arcul întins, gata de o nouă șotie. Pictorul baroc Antoon van Dyck îi plasează pe Cupidon și Psyche în natură, el îndreptându-se spre iubita dormind sub un copac. Pictura „Amor vincit omnia” a maestrului precursor al barocului, Caravaggio, are ca temă dragostea triumfătoare, înfățișând un Cupidon voluptous, înaripat, un simbol al victoriei. Tabloul „Cupidon și Psyche” de Francisco de Goya, o alegorie a iubirii, aduce sugestii erotice, având ca sursă de inspirație o compoziție similară a lui Tițian.
Nepreţuite poveşti memorabile ale celor atinși de săgețile iubirii ne-au lăsat literatura şi istoria, cum ar fi cea a generalului roman Marc Antoniu şi a Cleopatrei, regina Egiptului, cel mai cunoscut cuplu al lumii antice. Ca un omagiu adus lor, de ziua Sfântului Valentin, un muzeu din Newcastle a expus, în 2007, o monedă cu efigiile celor doi îndrăgostiţi. Una dintre cele mai provocatoare şi mai emoţionate iubiri din istorie, ea a fost imortalizată de William Shakespeare în piesa Antoniu și Cleopatra. Istorisită de Homer în Iliada, iubirea dintre Paris, fiul regelui Priam al Troiei, cu Elena, considerată cea mai frumoasă femeie din literatură, a stârnit un război care a dus la distrugerea cetăţii. Sir Lancelot, unul dintre Cavalerii Mesei Rotunde, şi regina Guinevere, soţia regelui Arthur, lasă în legendele arthuriene o notă de tragism, iar dragostea dintre Tristan, cavaler de Cornwall, şi Isolda, o prințesă irlandeză, popularizată în secolul XII, în Franţa, are o notă la fel de tragică. Romeo şi Julieta, celebrele personaje ale lui Shakespeare, probabil cele mai cunoscute din lume, cuplul devenind un sinonim al iubirii, aduc în dramaturgie cea mai mare încărcătură tragică. Cuplul aristocrat italian Paolo şi Francesca (da Rimini/- îndrăgostită de fratele mai tânăr al soțului ei) devine faimos în Divina Comedie (Infernul) a lui Dante Alligheri, pe baza unei istorii adevărate, inspirată la rândul ei de Lancelot și Guinevere. Paolo și Francesca sunt o sursă de inspirație pentru o serie de opere datând din perioada 1814 – 1819 ale artistului francez neoclasic Jean-Auguste-Dominique Ingres. Și sculptorul francez Auguste Rodin îndrăgește tema, explorând-o la sfîrșit de secol XIX în lucrarea sa Sărutul.
În pictură, personajele mitologice, ca şi tema iubirii, sunt intens exploatate în Renaştere. Cuplul Venus şi Marte este tema unei picturi realizate de maestrul renascentist italian Sandro Botticelli, în jurul anului 1483, în care sunt înfăţişaţi cei doi zei romani, într-o alegorie a frumuseţii şi vitejiei, un ideal al iubirii senzuale, bucuriei şi jocului. Scena descrisă în lucrarea „Venus şi Adonis”, pictată de Tiţian, simbolizează forţa vânătorii, mai puternică decât iubirea, întruchipată de Cupidon dormind sub un copac. Iubirea conjugală tihnită, armonioasă, e invicată în tabloul „Umbrarul de caprifoi”, de Peter Paul Rubens, cel mai cunoscut pictor flamand, alături de prima sa soție, într-o grădină înflorită, asemenea sentimentelor celor doi soți. Aceleași sentimente revin și în tabloul „Grădina de dragoste”, la cea de-a doua căsătorie. Pictorul și gravorul olandez Rembrandt van Rijn propune și el, în tabloul „Mireasa evreică”, o iubire conjugală învăluită în blândețe, cu personaje radiind de fericire. Gian Lorenzo Bernini, unul dintre cei mai rafinați artiști ai barocului, explorează iubirea dintre zeul Apollo şi nimfa Daphne, descriindu-l pe Apollo tânjind după frumoasa Daphne. Picturile lui Jean-Antoine Watteau, „Surpriza” sau „Sărbătoarea iubirii”, din seria somptuoaselor „fetes galantes” (petreceri galante), aduc în fața privitorului iubirea aristocrată, elegantă, cu personaje admirate pentru subtilitatea expresiei figurilor şi a gesturilor, într-o atmosferă aproape ireală. „Dans la țară”, de Pierre Auguste Renoir, unul dintre cei mai apreciați pictori francezi impresioniști, imortalizează doi îndrăgostiţi purtaţi de acordurile muzicii, dansului şi căldurii verii, în care parcă se topesc. Italianul Antonio Canova, un onorant reprezentant al neoclasicismului în sculptura europeană, reamintește de cuplul Amor și Psyche, într-o expresie a eleganței şi rafinamentului, în Epoca Luminilor. Jean-Léon Gérôme, pictor și sculptor francez reprezentant al academismului, exploatează povestea lui Pygmalion și a Galateei, din Metamorfozele lui Ovidiu, preluată în dramaturgie de George Bernard Shaw, într-o fantezie a iubirii veşnic fericite, o alegorie a creaţiei artistice. În „Sărutul”, considerată prima sculptură modernă a secolului XX, deschizătoare de mari cicluri, Constantin Brâncuşi cioplește în piatră doi îndrăgosiţi îmbrăţişaţi, o temă prezentă și la Auguste Rodin. În stilul influenţat de curentul Art Nouveau, pictorul austriac Gustav Klimt, lider al avangardei vieneze, descrie în tabloul său, „Sărutul”, doi îndrăgostiţi pierduți într-o îmbrățișare dincolo de timp și spațiu, într-un halou auriu, o iubire care transcende graniţele realităţii. Îndrăgostiții pictați de belgianul devotat suprarealismului, René Magritte, se sărută având capetele înveşmântate, buzele lor nu se ating, nu se pot vedea, nu se pot simţi, sugerând, poate, universalitatea iubirii. Cuplul Salvador Dali şi soția sa Gala contopește granițele dintre artă și realitate. După întâlnirea lor, în 1929, Gala avea să devină pentru Dali nu numai partenera sa de viaţă, ci şi muza sa. Ea apare în multe dintre operele genialului pictor suprarealist catalan, cum ar fi „Leda atomică”, „Galateea din sfere”, „Madonna at Port Lligat” sau „Corpus Hypercubus”. Și, cum scria neasemuitul poet englez George Byron, cel mai generos dar pe care îl aduce iubirea sunt aripile sale…
RADOR – 14 februarie
Cristina Zaharia
