Încă de la început relaţiile diplomatice dintre România şi Cehoslovacia au fost apropiate şi au cunoscut un curs ascendent. Astfel, la 6 aprilie 1919 între cele două ţări au fost stabilite relaţii diplomatice la nivel de reprezentanţă guvernamentală. Un an mai târziu (1 august 1920) reprezentanţele au fost transformate în legaţii. Întrerupte în timpul celui de al Doilea Război Mondial, relaţiile au fost reluate la 7 iunie 1945 la nivel de reprezentanţă politică. Câteva luni mai târziu (4 aprilie 1946) reprezentanţele au fost transformate în legaţii, şi la 1 decembrie 1947 legaţiile au fost ridicate la nivel de ambasade. După instalarea regimurilor comuniste, relaţiile dintre cele două ţări au intrat într-o nouă etapă, când totul era controlat de Uniunea Sovietică. Un martor al acesei perioade a fost Eduard Mezincescu – ministru adjunct în Ministerul de Externe.
„La începuturile anilor ’50 problemele de politică externă se rezolvau totdeauna în consultare cu Moscova. În mod obişnuit fiecare act politic cât de cât semnificativ era săvârşit cu consultarea Moscovei. Această consultare avea loc cam în felul acesta: pregăteam materialele, le predam unui consilier sau ambasadorului sovietic şi aşteptam câteva zile după care primeam avizul cerut. „Nu există obiecţii ” sau „În loc de… ar fi bine poate să puneţi cutare!” Eu insist asupra acestor formule pentru că în presă au apărut referiri la un ton
de comandă care ar fi fost folosit de Moscova în relaţiile cu noi şi cu alţii. Cum a fost în realitate? Am să vă dau un exemplu. Noi am fost în Polonia în ianuarie 1948 – am avut o vizită de stat şi acolo n-am încheiat decât o convenţie de schimburi culturale. Eu care eram factorul politic am fost puţin mirat. Şi mi s-a spus „Nu-i încă cazul!” ca să facem un tratat de alianţă cu Polonia aşa cum făcusem cu Iugoslavia cu o lună în urmă. Dar peste vreo două luni a venit rândul unei înalte delegaţii a cehilor să vină în România. Noi cu cehii am pregătit încheierea unui Tratat de prietenie. Am lucrat în laboratorul meu din Direcţia politică aşa cum m-am priceput mai bine. Aveam puţină experienţă, cu o lună în urmă participasem la elaborarea Tratatului de prietenie cu Uniunea Sovietică. Am prezentat textul. A fost văzut de ministru care n-a avut obiecţii, l-a luat, a mers cu el la Biroul Politic sau la Secretariatul Comitetului Central, a obţinut şi aprobarea respectivă. A venit [Antonin] Zápotocký … Zápotocký era prim ministru al Cehoslovaciei. [Vladimir] Clementis – un om foarte distins – era ministru de externe. Vizita s-a desfăşurat conform programului. Tratatul de prietenie s-a semnat în cadru solemn corespunzător. A trecut episodul şi viaţa mergea mai departe. Nu prea departe pentru că într-una din zile sunt chemat la Secretariat şi-mi spune Gheorghiu-Dej cu toată lumea acolo : „Ce te-ai apucat tu să faci cu Tratatul ăsta cu Cehoslovacia?” Eu zic : „Nimic. Am elaborat textul aşa cum am crezut că e bine, am colaborat cu tovarăşii cehoslovaci. Ne-am pus de acord asupra lui. Vi l-am supus spre aprobare şi l-aţi aprobat.”
„Cum ai băgat tu acolo clauza aceea?” „Care clauză?” „Păi, uite ce scrie la articolul cutare!” Ce scria la articolul cutare? „Părţile se vor consulta între ele ori de câte ori va apare o situaţie internaţională care impune o necesitate.” Eu nu garantez că reproduc întocmai. Dar ăsta era sensul articolului respectiv. „Cum ai putut tu să bagi în Tratatul cu Cehoslovacia textul ăsta?” ” Păi, tovarăşe, ăsta este un text standard. Am clauza asta şi în Tratatul cu Iugoslavia, am clauza asta şi în Tratatul cu Uniunea Sovietică.” „Tratatul cu Iugoslavia nu mai intră în considerare!” ” De ce?” „Lasă, o să-ţi spunem mai târziu!” „Dar e în Tratatul cu Uniunea Sovietică?” „Cu Uniunea Sovietică e altceva.” Am căpătat o săpuneală zdravănă, am primit ordin ca să adun toate textele semnate, parafate, sigilate, plus materialul pregătitor, ciornele, copiile. Să pregătesc un text în limba cehă şi în limba română, fără articolul respectiv, pe care să-l bat personal la maşină. Nu a ştiut nimeni de această operaţie. L-am pregătit şnuruit, sigilat, toate chestiile astea. Originalul român şi originalul părţii cehe. M-am închis în cabinetul meu de la Ministerul de Externe şi noaptea – izgonind secretarele – am făcut toată munca aceasta. Când a fost gata, am luat semnătura de la [ministrul de externe] Ana Pauker şi de la [primul-ministru] Groza şi m-am urcat într-un avion împreună cu Chişinevski care era comisarul meu politic şi am zburat la Praga. Acolo ne-a primit Clementis. Am mers la Zápotocký. I-am explicat cum stă chestiunea. Care era greşeala? O astfel de clauză în tratatele astea de prietenie dintre diversele ţări ale blocului socialist comporta pericolul ca aceste ţări să se consulte între ele şi atunci s-ar crea probleme faţă de Uniunea Sovietică. Sau să puie – Doamne fereşte! – cine ştie ce ticăloşie la cale împotriva Uniunii Sovietice. I-am explicat toată tărăşenia asta lui Clementis şi lui Zápotocký. A fost semnat tratatul respectiv în noua formă de Zápotocký şi de Clementis şi în birou la Zápotocký am ars filă cu filă textul fostului Tratat de prietenie semnat la Bucureşti.”
[Arhiva de istorie orală. Interviu realizat de Nicolae Fotino şi Silvia Iliescu, 1994]
