În epoca comunistă se putea deveni diplomat în două moduri. În primul rând era cel obişnuit, de pregătire universitară sau post-universiră a cadrelor tinere. Mai întâi a existat un Institut de Relaţii Internaţionale, organizat prin 1948 – ’49, odată cu reforma învăţământului. La acest institut profesori au fost şi cadre din Ministerul de Externe, transformate ad-hoc în profesori. Institut de Relaţii Internaţionale a fost desfiinţat în 1956. A fost trecut cu arhivă cu tot la Academia de Studii Economice Bucureşti. Mai târziu, prin 1963 – 1964 s-a organizat o formă de pregătire postuniversitară pe lângă Facultatea de Drept. Cadrele didactice au fost de la Facultatea de Drept – catedra de drept internaţional şi de la Ministerul de Externe. În urma acestei pregătiri au ieşit diplomaţi foarte buni. Nici această formă de pregătire a diplomaţilor nu a durat mult. A fost desfiinţată prin anii 1970 -’71. În locul ei a fost creată o structură cu o durată mai mică, de un an de zile, tot postuniversitară şi încadrată în Academia de partid Ştefan Gheorghiu. Nici această formă nu a durat prea mult. A format patru sau cinci serii de tineri diplomaţi. O practică obişnuită în epocă era numirea ambasadorilor din rândul activiştilor de partid sau a intelectualilor fară o pregătire diplomatică. Aşa a fost cazul lui Mircea Nicolaescu, profesor de Planificare a Economiei Naţionale şi de Economie politică la Academia de Studii Economice Bucureşti care în iunie 1961 a fost numit ambasador în Egipt.
„În iunie 1961 am fost chemat, pur şi simplu scos dintr-un examen de stat, la Comitetul orăşenesc de partid Bucureşti, de primul secretar de pe atunci, Dănălache. Eram învăţat să mă mai cheme, fie când apărea vreo problemă grea în Academie… Mă gândeam că cine ştie ce se mai întâmplase sau cine ştie ce comisie se mai organiza şi trebuia să particip sau să organizez participarea unor cadre ale Academiei [de Studii Economice]… Atunci m-a chemat direct. Ţin minte că am întrebat: “Cu ce să vin? Ce s-a mai întâmplat?” “Să nu vii cu nimic! Să vii numai dumneata, că am ceva să-ţi comunic!” Şi acolo, la Comitetul orăşenesc de partid, la cabinetul lui, în antecameră, mai erau alţi trei tovarăşi. Unul din mediul universitar, profesorul Diaconescu, de la Facultatea de Drept, fostul ministru al justiţiei. Altul era Horaţiu Iancu, ministru al petrolului. Cu alte cuvinte, eram trei oameni cu trei ocupaţii foarte diferite. Şi ne tot întrebam, ne tot uitam unul la altul: de ce ne-a chemat? Ce comisie să facă cu nişte specialişti din asemenea domenii foarte diferite? Între timp soseşte la cabinetul respectiv şi Corneliu Mănescu care nu de multă vreme fusese numit ministru de externe. Mă uitam la el – ne cunoşteam – şi mă întrebam de ce eram cheamaţi. Imediat am fost invitaţi înăuntru şi Florian Dănălache, pe atunci primul secretar al Comitetului orăşenesc de partid Bucureşti, care era membru al Comitetului Politic Executiv, în calitatea asta ne-a chemat, ne-a zis: “Uite de ce v-am chemat! Probabil v-aţi dat seama, este aici tovarăşul Corneliu Mănescu, ministrul de externe, urmează să lucraţi în Ministerul de Externe. Dumneata pleci ambasador la Cairo (arată spre mine), dumneata pleci ambasador la New Delhi (arată spre Horaţiu Iancu) şi dumneata pleci ambasador la Varşovia (se îndreaptă spre Diaconescu)”. Ne-am uitat unul la altul. A început fiecare să-şi spună păsul. Diaconescu că el nu s-a gândit la o asemenea misiune şi nu ştie dacă o să facă faţă, Horaţiu Iancu că are probleme familiale deosebite şi ar fi bine ca să fie lăsat şi atunci am spus şi eu că totuşi nu cred că sunt bine 
pregătit. La care Dănălache ne-a spus foarte simplu: “Ştiţi ce? Văd că aveţi ceva de spus! Ia faceţi bunătatea şi duceţi-vă şi spuneţi-i lui Ceauşescu!” Ceauşescu era pe atunci şeful Secţiei organizatorice, Secretar cu probleme organizatorice şi deci conducea şi Secţia organizatorică şi de cadre a Comitetului Central. Fireşte, cine să se ducă să discute chestia asta? Aşa am fost informat eu că urmează să plec ambasador la Cairo. Apoi Dănălache ne spune: „A venit aici Mănescu să vă ia în primire. Să n-aveţi nici o grijă, că se ocupă cei de la Ministerul de Externe. Rezolvaţi, vedeţi cum aranjaţi cu treburile în care sunteţi implicaţi!” Şi eu l-am întrebat pe Dănălache: “Dar cei de la învăţământ ştiu că eu trebuie să plec de acolo? Pentru că ne găsim în perioada pregătirii viitorului an universitar şi a examenului de admitere!” “N-aveţi nici o grijă, că se rezolvă chestia asta!” M-am dus la Ministerul Învăţământului, la ministru, la academicianul Ilie Murgulescu, şi l-am rugat să intervină, poate se mai amână treaba asta, pentru că nici nu sunt chiar aşa pregătit şi problemele familiale nu sunt chiar uşoare, copilul meu n-are mai mult de opt ani, îl las aici, n-am părinţi… şi omul îmi zice: “Dragă, eu te înţeleg! Dar cu cine să vorbesc? Mi-e teamă că dacă mă duc şi vorbesc – şi mi-ar place să te pot ajuta! – mă iau ăştia şi pe mine şi cine ştie unde mă trimit!” Aşa am plecat ambasador la Cairo.”
[Arhiva de istorie orală – Radio România. Interviu realizat de Emilian Blînda, 1996]
