Romulus Ioan Budura – Un martor la relaţiilor româno – chinze

Într-o zi, când ieşeam din Ministerul de Externe, mã întâlnesc cu noul şef de cadre, Gheorghe Popescu care îmi zice: „Ce faci, tovarãşe Budura, ce face tovarãşa?…”  El era prietenos şi trebuie sã recunosc cã m-am simţit totdeauna bine în preajma lui. „Ei, ce zici, te trimitem la Beijing?” „Cum adicã?!” „Ce zici, te duci sau nu te duci ?” Atunci, în atmosfera vremii, am zis: „Depinde de dumneavoastrã cum hotãrâţi, dacã sunt asemenea decizii, am sã mã duc la Beijing!” Deşi, eu nu venisem de la Beijing decât de un an şi jumãtate. Am aflat mai tîrziu cã ambasdadorul român la Beijing, Barbu Zaharescu ţinea neapãrat sã revin la post pentru cã avea nevoie de un intermediar în discuţiile cu liderii chinezi.  Şi astfel, în aprilie 1961 am ajuns la Beijing. La o bucatã de vreme dupã ce am ajunses acolo, a venit ambasador Dumitru Gheorghiu, care fusese prim-secretar al Comitetului judeţean Iaşi. Era muncitor textilist,  cultură specificã activiştilor de partid, era un om inteligent şi de foarte mult bun simţ, care a ştiut sã se achite de obligţiile lui diplomatice… mai duios, mai molcom, adicã a evitat întotdeauna asperitãţile, ciocnirile dure.  În această perioadă intervin multe lucruri, ca de pildã controversele din CAER, poziţia lui Bârlãdeanu din 1962 când a refuzat avansurile sovietice referitoare la raţionalizarea economiilor ţãrilor din aceastã parte a lumii. Chinezii se simţeau apropiaţi nouã şi noi, la rîndul nostru, împãrtãşeam o serie de puncte de vedere ale lor.  În 1962 am aniversat 25 ani de la proclamarea Republicii… ambasadorul îmi spune: „Ştii ceva, Romulus, invitãm pe toţi conducãtorii chinezi!”  „Pãi, cum sã-i invitãm, la 23 august nu     i-am invitat pe toţi, asta nu este principala noastrã sãrbãtoare, chiar dacã este ea jubiliarã…”     Şi a mai zis: „Îi invităm pe toţi, în frunte cu Mao Zedong!” A zâmbit cãtre mine într-un anumit fel… el ştia mult mai multe lucruri despre felul cum avansau discuţiile.   Mare a fost surpriza când la recepţie au venit mai toţi liderii chinezi cu excepţia lui Mao Zedong. Atunci mi-am dat eu seama ce înseamnã sã nu fii informat. Ciu Enlai a pus problemele aşa cum le punea întotdeauna, cu tâlc, aşa, ca sã audã şi sovieticii. Se făcuse un fel de cerc al oaspeţilor de vazã, un cerc din care nu lipsea ambasadorul sovietic. Ambasadorul sovietic era  Cervonenko, fostul prim-secretar din Ucraina care era o persoanã bine cunoscutã. Deci, lui i s-au pus problemele de cãtre chinezi în aşa fel încît sã înţeleagã cã românii şi chinezii se înţeleg şi cã îşi construiesc o relaţie solidã, întemeiatã dupã nişte principii „cu care voi nu sunteţi de acord”. Deci, asta   s-a întîmplat în decembrie 1962. În ianuarie 1964 ambasadorul român a fost invitat, aşa cum se practica, la Ministerul Afacerilor Externe. A fost invitat singur! După ce a ajuns acolo, a fost introdus în Ministerul Afacerilor Externe şi odată intrat acolo a fost scos pe altă uşa, urcat în altă maşină şi dus la sediul conducerii superioare unde a fost primit de Liu Shaoqi care era a doua figură în ierarhia chineză, era vicepreşedinte pe linie de partid  iar pe linie de stat era preşedintele Republicii Populare Chineze. Liu Shaoqi îi face o expunere ambasadorului, ambasadorul revine, a aşternut pe hârtie informarea şi a comunicat-o  acasă.  La scurtă vreme am primit misiunea să vin în ţară, să aduc ceva important acasă.  Am luat plicul sigilat, foaie de curier, consemnele de rigoare,  “ochii şi plicul!”.  M-am urcat în avion. Am înţeles că pe traseu am avut un înger păzitor, cineva pe care nu-l ştiam. Am ajuns la Moscova, am tras la sediul ambasadei, am dormit cu plicul sub pernă. Am ajuns la Bucureşti seara, am lăsat plicul la Serviciul curieri.  Am ajuns acasă, eram singur, era pustiu, era frig. Am dormit şi a doua zi m-am dus şi am ridicat plicul şi m-am dus la vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Emil Bodnăraş. M-a primit generalul Constantin Ştefănescu, care a zis:”Totu-i bine? Vă anunţ!” Nu mi-a spus nimic! Cînd am intrat în cabinetul lui

Emil Bodnăraş – el avea un cabinet  în Palatul Victoria  m-a întrebat cum am călătorit, dacă totul e în ordine… I-am dat plicul; plicul conţinea informarea cu privire la convorbirea cu Liu Shaoqi, de al cărei conţinut mi se spusese… M-a invitat să iau loc. ”Ce vrei, un cognac, ceva?!” Eu pe vremea aceea nu obişnuiam să beau absolut nimic, mai ales în asemnea împrejurări, nu beam şi nu mîncam nimic, nici cafea, nimic! Am acceptat totuşi un cognac pentru că simţeam ceva. Am ridicat paharul:   “În sănătatea dumneavoastră! La mulţi ani!” Când am ieşit am aflat că era ziua de naştere a lui Bodnăraş, împlinea 60 de ani! L-am urmărit cum citea textul, se vedea că este încântat de ceea ce citeşte acolo; a pus mâna pe telefon şi l-a sunat pe Gheorghiu Dej.  “Totul e în ordine, vine acum la tine!” A luat plicul şi mi l-a dat. Am ajuns la Comitetul Central, am intrat pe scara A; am pătruns în birou. Dânsul era la masă, discuta cu Chivu Stoica; s-a sculat şi eu i-am dat plicul.  “Să ştii că chinezii cu sârbii se vor înţelege până la urmă şi să o să vezi ce trainică va fi solidaritatea şi colaborarea dintre ei.” A arătat apoi şi semnificaţia unei asemenea dezvoltări pentru securitatea României, pentru stabilitatea noastră aici pentru că se preconiza că în eventualitatea unei confruntări înspre nord – est, noi să avem o deschidere spre sud-vest. După aceea mi-am luat rămas bun, am plecat. În acea scrisoare se menţiona, între altele, că Republica Populară Chineză este pregătită să experimenteze bomba atomică. Informaţia era, fără îndoială, de foarte mare importanţă pentru că dintr-o dată, China era altceva! Asocierea cu China, stabilirea unui raport de conlucrare şi colaborare cu acest colos avea acum dintr-o dată, altă semnificaţie pentru România!  Am mers apoi la Ministerul de Externe, şi mi s-a cerut să rămân în ţară… Într-o bună zi am fost chemat la Comitetul Central şi sunt dus în cabinetul lui Nicolae Ceauşescu – Nicolae Ceauşescu era secretarul cu probleme organizatorice – era şi ambasadorul chinez acolo şi atunci se discuta comunicatul cu privire la vizita delegaţiei   Comitetului Central al Partidului Comunist Român în China care urma să aibă loc în curând.  În ziua de 1 martie  ne-am dus la aeroportul Băneasa căci de acolo s-a plecat cu un avion … cred că era un IL-14. Singura dintre soţiile conducătorilor care a fost prezentă, a fost Elena şi îl adusese şi pe Nicu care avea atunci vreo 10-12 ani şi ţineau să fie prezenţi la acest eveniment. Era şi ambasadorul chinez, o bunã parte a conducãtorilor  români, în frunte evident cu Gheorghe Gheorghiu Dej care, în mod cert a patronat toatã aceastã vizită. Am cãlãtorit peste Uniunea Sovieticã, am făcut o escală…. astfel cã pe 2 martie am ajuns la Beijing şi am început convorbirile. Din partea chinezilor erau prezenţi Liu Shaoqi, Deng Xiaoping, şi mulţi alţii. Din parta noastrã era Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnãraş, Stoica Chivu, Nicolae Ceauşescu şi ambasadorul Dumitru Gheorghiu.   S-au exprimat saluturile de rigoare şi apoi Gheorghe Maurer i-a dat o scrisoare lui Liu Shaoqi din partea lui

Gheorghiu Dej cãtre Mao Zedong. Liu Shaoqi a desfãcut plicul. Mi-aduc aminte cã Emil Bodnãraş a zis: „Pãi, e pentru Mao Zedong!” Liu Shaoqi, imperturbabil a scos textul şi a început sã citeascã … Eu tradusem textul. Dupã ce citeşte textul, zice: “E o scrisoare bunã!” Atunci lumea s-a luminat la faţã şi au început convorbirile. Ion Gheorghe Maurer a prezentat motivele pentu care delegaţia românã se aflã acolo şi care în esenţã ţineau de situaţia dramaticã ce se dezvolta în sânul mişcãrii comuniste şi muncitoreşti în comunitatea ţãrilor socialiste şi pleda pentru încetarea polemicii publice, pentru gãsirea unor modalitãţi de agreere a normelor şi principiilor care sã sea la baza relaţiilor dintre partide şi respectiv, dintre state. Apoi a vorbit Nicolae Ceauşescu care a vorbit despre mişcarea comunistã şi muncitoreascã.  Pe urmã a vorbit Chivu Stoica care a relatat necazurile noastre în CAER,  intenţia Uniunii Sovietice, menţionînd şi planul Valev  şi cã România se pronunţã pentru dezvoltarea multilateralã a ţãrii, pentru independenţa economicã a ţãrii şi, implicit, pentru asigurarea independenţei politice şi militare a ţãrii.  A vorbit pe urmã Bodnãraş   pledând pentru normalizarea relaţiilor dintre China şi Iugoslavia.  Cu asta s-a încheiat prima zi. Dupã aceea a fost masa de prînz, dupã –amiaza am vizitat construcţiile fãcute în ’59 cu prilejul împlinirii a zece ani de existenţã ai Republicii Populare Chineze.  Seara s-a mers la un spectacol.  A doua zi au vorbit chinezii; a vorbit numai Liu Shaoqi, şi-a expus punctul de vedere cunoscut, începând cu acuzele la adresa Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Mai tîrziu,  ne-am  întâlnit cu Mao Zedong. Discuţia a fost informativã deşi el fusese informat despre convorbiri, i s-a mai spus odatã ce s-a discutat. Mi-aduc aminte cã  s-a oprit asupra CAER-ului, afirmînd cã Republica Popularã Chinezã nu este interesatã sã intre în CAER  şi a spus o chestiune care a fãcut vâlvã atunci: „Ori se reformeazã, ori se duce la dracu!”  Nicolae Ceauşescu a cãutat sã se afirme prin diverse declaraţii şi atunci Mao Zedong l-a întrebat: „Ce vârstã ai matale, eşti cam tânãr!” Nicolae Ceauşescu i-a rãspuns: „Tânãr,  da’ am fãcut închisoare, aşa cã am experienţã!” Atunci Mao Zedong a spus: „Eu n-am fost în închisoare dar am fost în munţi, în baze revoluţionare…”  Discuţia între cele două părţi a fost destul de substanţialã şi plãcutã şi ceea ce era foarte important pentru chinezi, Mao era asociat ideii solidaritãţii între cele douã partide şi a unor demersuri comune a celor douã partide în contextul mişcãrii comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Deci, vizita în China a fost un succes.”

[Arhiva de istorie orală – Radio România. Interviu realizat de Mariana Conovici, 1999]