La începutul anului 1964 tensiunea dintre Israel şi vecinii săi arabi – Egipt, Siria şi Iordania – a crescut în mod continuu, mai ales după ce Israelul a deviat cursul râului Iordan pe teritoriul său şi Siria a încercat la rîndul ei să schimbe cursul afluienţilor acestui râu. În acelaşi timp, sub influenţa URSS, guvernele arabe au adoptat în diplomaţie un ton anti-israeelian. La rîndul său, Israelul considera că pentru siguranţa sa trebuie extinsă zona controlată de ei. Între noiembrie 1966 şi primăvara anului 1967 incidentele armate dintre Israel şi vecini săi arabi s-au înmulţit. Simţindu-se ameninţat de coaliţia arabă, la 4 iunie 1967 guvernul israelian a aprobat începerea ofensivei militare. Astfel, în dimineaţa zilei de 5 iunie 1967 forţele aeriene israeliene au bombardat simultan unsprezece baze aeriene egiptene. În acelaşi timp trupele terestre israeliene au ocupat Peninsula Sinai. Învins, Egiptul a capitulat. Un martor al acestor evenimente a fost Mircea Nicolaescu – ambasadorul României în Egipt.
„În timpul războiul israeliano-arab din 1967 eram ambasador la Cairo. Noi acolo am prevăzut iminenţa declanşării conflictului militar. Şi în permanenţă am atras atenţia asupra gravităţii momentului şi bineînţeles, a nevoii unor indicaţii foarte precise.
În momentul declanşării războiului era în vizită la Cairo un vice-prim ministru al nostru, invitat de egipteni. Arătasem care e situaţia şi că n-ar fi cazul ca eu să-l însoţesc în vizita pe care trebuia să o facă la Assuan, la marele baraj. Demnitarul român venise cu două sau trei zile înaintea declanşării războiului. Am propus ca eu să rămân la Cairo şi să-l însoţească altcineva din ambasadă. Mi s-a răspuns: « Nu! Să mergă ambasadorul cu el! » Şi pentru că aşa au hotărât cei de acasă, am plecat şi eu la Assuan. După o zi la Assuan, am plecat la Luxor. Am plecat cu avionul la ora 8:00 de la Assuan spre Luxor, în drum spre Cairo. Am ajuns la 9 fără 10 la Luxor. Şi, la 9:00 urma să plecăm mai departe. Ne însoţea un subsecretar de stat, un general egiptean. La Luxor, avionul în care eram noi a ajuns pe poziţia de decolare, dar nu i s-a dat plecarea. La două minute, i s-a dat ordin comandantului avionului să se întoarcă. Toţi: « Ce s-a întâmplat? » Ne întoarcem la aerogară. Generalul care ne însoţea a mers la comandantul aeroportului şi vine galben la faţă: « E război! Acum două minute au fost atacate toate aeroporturile din Cairo şi din tot Egiptul!» Ce facem? Repede, ne urcăm într-un microbuz şi plecăm la gară. Pleca într-o jumătate de oră un tren spre Cairo. Ni s-au rezervat locuri acolo. Şi când ieşeam pe poarta aeroportului, au apărut avioanele israeliene, care au tras cu rachete asupra pistelor şi în acelaşi timp au mitraliat şi au tras cu tunul în toate avioanele care erau pe aeroport sau care erau în zbor. Atacul israelian a fost bine pregătit, nu au tras în nici un avion machetă, erau intercalate avioanele de luptă sau de transport cu avioane machetă, israelienii nu au tras în nici o machetă, ci numai în ţinte reale. Mai mult, unităţile antiaeriene care erau în jurul aeroportului, când i-au văzut că vin, au ieşit afară şi s-au purtat ca prieteni, că nu ştiau despre ce vorba! Surpriza a fost atât de mare….
La Bucureşti, chiar în cursul zilei au fost invitaţi la Ministerul Afacerilor Externe reprezentanţii diplomatici ai Israelului şi ai Egiptului, Siriei, Libanului, Iordaniei, adică cei implicaţi, cărora li s-au făcut declaraţii. S-a exprimat regretul părţii române pentru ceea ce se întâmplă. S-au făcut aprecieri generale în legătură cu necesitatea depăşirii momentului ăsta şi s-a cerut oprirea ostilităţilor.
A doua zi am vorbit cu adjunctul ministrului care se ocupa de relaţiile cu România – omul a zis: « Da! Ştim, ieri au fost chemaţi şi la Bucureşti, şi s-a prezentat tot o asemenea declaraţie, şi trebuie să spunem că noi nu prea o înţelegem! Noi am fost dezamăgiţi şi suntem dezamăgiţi. Şi vrem să vă spunem asta!… De faptul că dv. ne puneţi pe acelaşi picior de egalitate şi pe noi, dar şi pe agresor! Ce fel de prietenie este asta? » I-am răspuns că în momentul de faţă trebuie să se facă totul pentru oprirea ostilităţilor. Şi ministrul egiptean mi-a răspuns: « Dar, prietenii dv. au condamnat Israelul şi au şi rupt relaţiile cu Israelul! » Prin prieteni înţelegându-se partenerii din Tratatul de la Varşovia! Şi a continuat: « Cum anume dumneavoastră vă desolidarizaţi de ei? » Şi am spus: « Noi nu ne desolidarizăm de nimeni! Noi avem poziţia noastră independentă! Cu ce vă ajută pe dumneavoastră acum faptul că cei de la Moscova, de la Praga şi de la Budapesta au rupt relaţiile cu Israelul şi i-au condamnat? Concret! În momentul în care vă găsiţi! Dar dacă asta nu se poate acum, o s-o discutăm poate şi altădată! » Eu am avut indicaţia precisă de la Corneliu Mănescu, ca în discuţiile pe care urmează să le am, să fiu atent şi să fiu calm. Să-i ascult. Adică să înţeleg situaţia lor de naţie înfrântă, să discut fără să fac concesii de la poziţia noastră. Să arat că situaşia se va rezolva încetul cu încetul, altădată. Practic, momentul acela a fost momentul în care egiptenii, şi în general arabii, au manifestat o mare nemulţumire faţă de poziţia noastră. Ea a fost în foarte mare măsură întreţinută de atitudinea celorlalţi parteneri din Tratatul de la Varşovia, şi în special de Moscova. A fost alimentată în permanenţă. Dar încă de atunci, mi-am dat seama că încetul cu încetul, egiptenii, la nivelul conducerii lor diplomatice şi poate şi mai sus, vor fi în măsură să discearnă realismul şi perspectiva poziţiei noastre, cu toate dificultăţile (şi trebuiau înţelese!) pe care le aveau în acel moment. La câteva zile după acest moment – cred că era 14 sau 15 iunie – suntem convocaţi la Ministerul Afacerilor Externe de acelaşi adjunct al ministrului – Mohammed Faik îl chema – ambasadorii ţărilor din Tratatul de la Varşovia, plus Iugoslavia, însă fără ambasadorul sovietic. Şi ni se transmite rugămintea guvernului egiptean de a fi ajutaţi să-şi reconstituie logistica militară, pentru că războiul a însemnat distrugerea completă a tot ceea ce au avut ca spitale de campanie, depozite, instalaţii, materiale de altă natură, ş.a.m.d. Şi că trebuie să o refacă în cel mai scurt timp. Ne roagă să comunicăm acasă şi să-i sprijinim, repet, numai în ceea ce priveşte refacerea logisticii armatei şi nu a armamentului. Pentru că în legătură cu ceea ce a însemnat armamentul, două au fost legăturile lor principale: Uniunea Sovietică şi alta mai de suflet, Iugoslavia. Le-am spus: “O să comunic! Vă asigur că o să acordăm toată atenţia, în spiritul relaţiilor noastre generale, şi în scurt timp o să vă aduc răspunsul”. Am comunicat acasă, iar a doua zi spre amiază am şi primit răspunsul afirmativ, cu rugămintea de a comunica concret ce anume vor. M-am dus la ministrul adjunct. I-am comunicat răspunsul nostru. S-a mai luminat niţel la faţă. “ Fie că veţi comunica prin mine, fie că veţi comunica prin ataşatul militar al dv., noi vă stăm la dispoziţie. Dar, d-le ministru, aş vrea să ştiu, de curiozitate, aţi mai primit alte răspunsuri?” “Până acum nici un răspuns.” A trecut o săptămână până ce au trimis lista cu cererile lor. În momentul când m-a chemat iar, îl întreb din nou: “Ce răspuns aveţi de la prietenii noştri?” “N-am un răspuns!” În câteva zile s-au stabilit detaliile şi livrările au avut loc. În legătură cu războiul atitudinea noastră a fost clară: atunci nu era momentul să declarăm că unul sau altul nu are dreptate, datoria noastră era să asigurăm condiţiile pentru oprirea ostilităţilor şi pentru trecerea la negocieri.
[Arhiva de istorie orală – Radio România. Interviu realizat de Emilian Blînda, 1996]
