Scriitorul Romulus Rusan rănit în Blocul Continental
La 4 martie 1977, ora 21.22, în România a avut loc un cutremur devastator, de 7,2 grade pe scara Richter. Au fost peste 1500 de morṭi şi s-au distrus total ori parṭial 35000 clădiri. Cutremurul a durat 55 de secunde, dar, aşa cum se întâmplă în momente de panică, oamenii l-au perceput ca fiind mult mai lung. S-a creat confuzie, spaimă, durere, dar şi o deosebită solidaritate între oameni. Mulṭi ani după aceea, vorbind despre viaṭa lor, românii o împărṭeau în două: înainte şi după cutremur. Încă şi acum, la 40 de ani, rămâne un reper tragic al istoriei noastre recente.
Regretatul scriitor Romulus Rusan, prins între dărâmăturile Blocului Continental în care şi-au găsit sfârşitul actorul Toma Caragiu şi regizorul Alexandru Bocăneṭ, a povestit cu ani în urmă, pentru Arhiva de istorie orală, ce a trăit în acea noapte de vineri, 4 martie 1977.
„Era o zi superbă de primăvară, ajunsesem acasă. Era un film bulgăresc… nu, n-am deschis televizorul, m-a sunat sora mea de la Cluj: „Ce mai e pe la voi?„ Ana [Blandiana] era internată în spital. „A ieṣit?„ „Nu, mâine îi dă drumul…„ – ṣi-n clipa aia simt o miṣcare, soră-mea ṣtiam că e foarte sperioasă, nu i-am spus, am zis că la Cluj nu se simte, numai aici, în Bucureṣti. Şi după aceea a început a doua miṣcare, prima a fost pe lateral ṣi a doua pe vertical. Şi atuncea am închis telefonul, soră-mea zice că ṣi la ei s-ar fi simṭit un pic, dar n-a dedus ce mi se întâmplase aicea. Şi eu m-am trântit pe o dormeză ṣi m-am ṭinut aṣa, ca pe o saltea la mare, era ceva îngrozitor! Şi la un moment dat s-a prăbuṣit biblioteca peste mâna mea dreaptă care era, din fericire, pe marginea moale a dormezei ṣi am simṭit o miṣcare cosmică aṣ spune, odată cu stingerea luminii. Nu ṣtiam dacă am căzut sau a căzut peste mine ceva. Adevărul e că era ṣi una ṣi alta: blocul s-a făcut ca o armonică ṣi s-a ṣi torsionat, peste mine au căzut patru etaje, pentru că blocul era în terasă, aṣa, ṣi de la etajul 7 începeau patru etaje mai mici…[…] Şi cu totul am ajuns la etajul 2 jumate! La etajul 2 locuia săracul Toma Caragiu, locuinṭa lui n-a avut nimic; căṭelul a răms ṣi sticlele… adică paharele cu nu ṣtiu ce în ele ṣi el a fugit cu oaspeṭii pe scări ṣi…
Iar eu am rămas acolo, neṣtiind ce se întâmplă, unde sunt, la ce etaj. Mi-a căzut colṭul camerei ca un cort, peste alte grinziṣoare, deci nu direct pe mine, se sprijinea oarecum pe bibliotecă care îmi strângea mâna. […] Piciorul era prins de o uṣă, după aceea am reconstituit cum mi-ar fi căzut uṣa ṣi deci eram apărat de bibliotecă, de uṣă ṣi peste mine era colṭul camerei ṣi deasupra patru etaje. […]
Şi am auzit cum s-a stins corul ăla de voci, de muribunzi, 300 de persoane au murit… Blocul era vecin cu [Strada] Bibliotecii nr.6, un bloc unde locuiau [Mihail] Petroveanu ṣi Veronica Porumbacu ṣi la care erau în vizită familiile Baconsky ṣi Gafiṭa, deci ṣase scriitori în blocul celălalt… […] Mureau toṭi, gemând. Deci era ṣi Doina Badea, cântăreaṭa de muzică uṣoară, Tudor Dumitrescu, un pianist de 21 de ani, geniu era considerat, pe care îl auzeam exersând în curtea comună… Şi pe urmă s-a lăsat o liniṣte de moarte ṣi peste vreo două ore a apărut un… cineva. Nu! Am auzit la puṭin timp după stingerea gemetelor pe doi oameni, bărbat, femeie, care păreau că ies de la o petrecere. Probabil că erau ṣocaṭi, aṣa, mai degrabă veseli decât… După aia am aflat că erau niṣte vecini de la 8 care căzuseră prin luminatorul blocului, care aerisea băile! Şi rămăseseră acolo, în luminator ṣi după aia au ajuns la nivelul meu, i-am auzit plecând, nu ṣtiu ce s-a ales, au rămas în orice caz în viaṭă…
Şi [am auzit] o voce: „Trăieṣte cineva?„ La început am aṣteptat, credeam că sunt mai grav decât… aveam o stare foarte ciudată, de… nu de spaimă, de altruism, mă gândeam: sunt mai grav ca mine ăṣtia care au gemut aicea, o mai fi vreun supravieṭuitor… Nimic! Nici o voce, deci era moarte în jur. Şi atuncea, la a doua strigare, am răspuns: „Da, sunt eu!„ „Dar unde sunteṭi?„ Am zis: „Eu văd aṣa, un pic, lumina lunii. Dacă aṭi avea o lanternă să vă plimbaṭi cu ea, aṣ ṣti să vă spun când ajungeṭi în dreptul acestei fisuri.„ Omul a plecat ṣi n-a mai apărut zeci de minute. Am zis: m-a părăsit! Pe urmă a apărut cu lanterna, am văzut unde-i fisura ṣi el săracul ṣi-a făcut loc, dând la o parte beton, moloz, fier-beton – era un băiat foarte solid, de la ṭară era, din Broṣteni, judeṭul Olt, era lăcătuṣ la I.T.B, la R.A.T.B-ul de azi – ṣi cu forṭa mânilor ṣi-a făcut un tunel până la mine ṣi cu lanterna… I-am văzut faṭa uriaṣă, aṣa, ciudată, părea un uriaṣ, o iluzie de-asta psiho-optică. Zice: „Acuma, să vedem, puteṭi să ieṣiṭi?„ Am spus: „Am mâna prinsă aicea…„ Se uită cu lanterna, zice: „Acolo e o grinziṣoară. Dacă aṭi putea… dacă acceptaṭi să o scot, dar e mare pericol să se prăbuṣească ṣi aceea„. Am zis: „Dacă dumneavoastră îndrăzniṭi… să nu păṭiṭi ceva!„ A scos-o, mi-a eliberat mâna. „Ia încercaṭi acuma!„ „Am ṣi piciorul, talpa piciorului drept e prinsă de ceva…„ Se uită ăsta, scormoneṣte… „E o uṣă, vreṭi să-ncercăm ṣi aicea?„ „Bine…„ „Un’, doi, trei…„ Am reuṣit să-mi trag piciorul ṣi pe urmă m-am întors ṣi am ieṣit pe culoarul pe care mi l-a făcut săracul băiatul ăsta. M-au luat, era plin de oameni deja, nu se dăduse încă semnalul de pornire, că n-au îndrăznit să-i spună lui Ceauṣescu – era în Nigeria – decât pe la 4 dimineaṭa i-au spus. Salvau ce se vedea, apăruse deja armată. Dacă vedeau un om atârnând la un balcon, mort sau viu, veneau cu un camion sau cu un troleibuz deturnat, îl luau. Aṣa au ajuns în apartamentul lui Caragiu. Că a venit Caramitru ṣi alṭi colegi de la Bulandra ṣi au insistat: „Hai, să vedem ce-i cu Caragiu„. Dar masiv nu s-a intervenit decât în zori. Pe mine m-a scos pe la 2 ṣi ceva. […]
Am coborât, am văzut că sunt pe un deal. Era aṣa, o grămadă de beton, de moloz… „Să vă ajutăm!„ „Nu!„ – eram aṣa, ca Iisus pe valuri, mi se părea că n-am nevoie de nimic. „Haideṭi să vă ajutăm până jos„. „Lăsaṭi-mă, că sunt foarte bine„, nu ṣtiu ce… N-aveam nimica, aṣa, de bucuria aia că mi-a salvat viaṭa. M-a dus băiatul, m-a suit într-o salvare, am făcut niṣte ocoluri uriaṣe să ajung peste drum, la Colṭea. Când am ajuns la Colṭea, era plină curtea de morṭi. Pe scări pansau oameni, că nu mai încăpeau în spital răniṭii. Aveam capul spart, mă rog… [M-au pansant, eram] ca un veneṭian, aṣa, cu pălărie mare de tifon.
Şi în zori a aflat Ana, că la spital îi auzea pe doctori: „S-a prăbuṣit ṣi blocul din Colonadelor. Să n-audă Blandiana, că soṭul ei e acolo…„ Până la urmă a aflat… până la urmă m-au băgat pe un coridor în Colṭea ṣi niṣte surori mi-au dat niṣte fise de telefon ṣi funcṭiona telefonul unui prieten care stătea aproape de spitalul unde era Ana ṣi ăla s-a dus ṣi i-a spus: „Romi trăieṣte!„ Şi atuncea au venit ṣi m-au luat ṣi m-au dus la Spitalul Elias, noi ṭineam de Sahia, Sahia n-avea secṭie de neurologie, eu trebuia să fiu dus la chirurgie sau neurologie. Şi Spitalul Elias era spitalul nomenclaturii, dar mai primeau ṣi scriitori sau ziariṣti care erau abonaṭi la Sahia, ăsta era numărul 2…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2015]
