Motto: „Viaţa mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viaţa lumii, apărându-I, totodată, interesele naţionale” – Nicolae Titulescu
Sâmbătă, 4 martie, marcăm 135 de ani de la naşterea lui Nicolae Titulescu remarcabil om politic, jurist şi profesor, cel mai mare diplomat român din istorie, fost ministru de externe al ţării în mai multe mandate şi singurul preşedinte al Ligii Naţiunilor reales pentru două mandate consecutive.
Una din personalităţile de prim rang pe care România le-a dat, Titulescu a fost un om dedicat ţării sale în pofida ostilităţii, a izolării politice, punând la dipoziţie un fantastic univers de idei şi acţiune politică, care au depăşit de multe ori graniţele verosimilului. Orator de calibru, desăvârșit caracter şi diplomat de talie internaţională, Titulescu a fost un om al păcii, care a militat în favoarea relaţiilor cordiale cu vecinii dar şi a restabilirii relaţiilor cu Uniunea Sovietică – deşii unii i-au reproşat ca nepotrivită apropierea sa de vecinul de la Est – , cu condiţia protejării graniţelor României. Tot lui i se datorează lansarea conceptului Europei Unite prin abordarea comună, cultural-spirituală, însă personalitatea sa avea să fie izolată după alierea României cu Germania, în anii interbelici, fiind constrâns să renunţe la cariera diplomatică şi să ia calea exilului. Pentru toate realizările sale excepţionale, Titulescu a rămas un model demn de urmat, pentru întregi generaţii care aveau să-i succeadă, şi un reper de marcă al României în diplomaţia internaţională, fiind considerat de mulţi istorici drept cea mai importantă personalitate internaţională din perioada interbelică.
Nicolae Titulescu s-a născut la 4 martie 1882, la Craiova, în familia avocatului Ion Titulescu şi a Mariei Urdăreanu, care i-a lăsat drept moştenire o mică moşie ca mijloc de existenţă.
Ion Titulescu a fost, pe rând, prefect al judeţului Dolj, preşedintele Curţii de Apel din Craiova şi deputat în Parlament sub guvernul lui Ion C. Brătianu.
Nicolae şi-a petrecut copilăria la moşia tatălui său, în Tituleşti, Olt.
A urmat cursurile şcolii primare la pensionul „Jules Javet” din Craiova, iar examenele anuale le-a susţinut la Şcoala primară Obedeanu.
A absolvit liceul „Nicolae Bălcescu” din Craiova – actualul Colegiu „Carol I”, ale cărui cursuri le-a parcurs în perioada 1893-1900, fiind primul premiant de onoare al instituţiei, şi a obţinut o bursă la Paris, unde a absolvit, în mod strălucit, Facultatea de Drept, fiind îndrumat de renumiţiii jurişti Marcel Planiol şi Charles Lyon-Caën.
În anul 1903 obține premiul „Ernest Beaumont” la un concurs organizat la toate Facultățile de Drept din Franța, cu lucrarea intitulată „Efectele actelor cu titlu gratuit, consimțite sub regimul comunității, fie de către femeia singură fie de către cei doi soți în profitul copilului din prima căsătorie, al unui copil comun sau unui al treilea”.
În ianuarie 1905, Titulescu a devenit doctor în drept civil al aceleiaşi instituţii de învăţământ superior, sub îndrumarea profesorului Charles Lyon-Caën, cu teza „La theorie des droites éventuels”.
În această perioadă este iniţiat în francmasonerie într-o lojă masonică din capitala Franţei şi îşi aprofundează cunoştinţele de limbi străine, ajungând să vorbească la perfecţie franceza, engleza, germana şi italiana.
În anul 1905 se întoarce în ţară, unde se înscrie în barou, iar în 23 martie 1905 este numit profesor de drept civil la Universitatea din Iaşi, la catedra condusă de eminentul jurist Dimitrie Alexandrescu.
Apar, în această perioadă, primele idei reformatoare ale lui Titulescu asupra învăţământului juridic din ţara noastră, materializate în lucrările „Observaţiuni asupra reorganisării facultăţilor de drept” şi „Cum trebuie să înţelegem educaţiunea juridică”, dar şi în „Programul analitic al Cursului de Drept civil pentru anul I”, predat din anul 1905 la Facultatea de Drept din Iaşi. Profesorul Titulescu milita pentru eliminarea metodelor învechite de predare a cursurilor, pentru realizarea unor prelegeri atractive, pentru stabilirea unor principii ale eticii profesionale, şi solicita renunţarea la considerarea textului de lege ca obiect exclusiv al cursurilor şi punerea accentului pe latura economică a ştiinţelor juridice.
De asemenea, se remarcă prin abordarea progresistă a prevederilor Codului Civil, dar propune şi introducerea unor noţiuni de sociologie, care, conform celor propuse de Titulescu, ar aduce aceste specializări la nivelul ridicat al facultăţilor similare din străinătate.
La 29 aprilie 1907 se căsătoreşte cu Ecaterina (Catherine, sau Caterina) Burcă, originară din Roşiorii de Vede, fiica unui proprietar din Tituleştii de Olt, cei doi formând, se spune, unul dintre cele mai cunoscute, ambițioase și elegante cupluri ale Europei începutului de secol XX. În întreaga carieră politică a soţului, Caterina a știut, cu delicatețe și fermitate, să-și susțină din umbră ambițiosul soț, l-a încurajat mereu, era prima care îi asculta discursurile celebre, opere oratorice pe care și astăzi încă le mai studiază în școală pasionații de istorie.
La 13 aprilie 1909, Titulescu obţine docenţa Facultăţii de Drept din Iaşi, în urma unei hotărâri semnate de ministrul Educaţiei, Spiru Haret, apoi este transferat la catedra de drept civil de la Universitatea din Bucureşti.
Titulescu era şi un susţinător înverşunat al micilor proprietăţi, un exemplu în acest sens fiind lucrările în care acesta susţine ideea despăgubirilor pentru pagubele aduse moşierilor de răscoalele din anul 1907.
Devine un renumit avocat, în urma studierii aprofundate a dosarelor şi a pledoariilor extrem de convingătoare din faţa tribunalelor din ţară dar şi din străinătate.
Intră în politică, în anul 1909, fiind membru al partidului conservator-democrat condus de Take lonescu, unde se arată un adept al reformelor sociale şi economice, în remarcabilele sale discursuri, susţinute atât din calitate de deputat (din 1912) cât şi de avocat, susţinând ideea corelării între dezvoltarea statului şi mersul evenimentelor sociale şi politice. Din perspectivă socială, pledează pentru împroprietărirea ţăranilor, iar din punct de vedere al sistemului electoral, susţine introducerea votului universal.
A fost loial convingerilor sale, și dând curs trăirilor, se angajează ca un înfocat susținător al românilor ardeleni. Cuvintele rostite în discursul său, intitulat sugestiv, „Inima României”, ținut la Ploiești în mai 1915, surprind esența convingerilor sale: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal… Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața. …Ardealul e românime în restriște, e întărirea care depărtează vrăjmașul, e viața care cheamă viața…Ne trebuie Ardealul. Nu putem fără el”.
Este numit ministru de finanţe în guvernul Averescu, în 1917, pledând pentru reforma fiscală, cu caracter naţional, pentru toate provinciile româneşti, şi cu repartizarea sarcinilor fiscale după principile echităţii şi creşterii impozitelor directe.
În vara anului 1918, pleacă la Paris, unde activează ca membru al Consiliului Naţional Român, înfiinţat de el alături de mari personalităţi române, precum Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, sau Constantin Mille. Scopul organizaţiei era acela de a propaga în opinia publică internaţională dreptul poporului român la unitatea naţională, comitetul fiind recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotenţiar al naţiunii române.
Remarcabilele eforturi ale acestor patrioți nu au fost zadarnice, fiindcă în 1918 se formează România Mare. La temelia acesteia, alături de regele Ferdinand, regina Maria, Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu ș.a. stă la loc de cinste și numele craioveanului Nicolae Titulescu.
Primeşte prima sa misiune diplomatică, fiind delegat la Conferinţa de Pace de la Paris, şi unul dintre mediatorii de pace după Primul Război Mondial.
A semnat, la 4 martie 1920, tratatul de pace cu Ungaria, la Trianon, prin care s-a recunoscut Unirea Transilvaniei cu România.
Şi tot în anul 1920 devine delegat permanent la sesiunile Adunării Societăţii Naţiunilor – înfiinţată în urma Conferinţei de Pace din 25 ianuarie 1919, un precursor al Organizaţiei Naţiunilor Unite de astăzi – şi la lucrările majorităţii sesiunilor Consiliului Ligii Naţiunilor, poziţii ocupate până în anul 1936.
Începând cu anul 1922, Titulescu se dedică exclusiv politicii externe a ţării, din calitatea de diplomat şi ministru de externe.
A fost trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Londra (1921 – 1927; 1928 – 1932), devenind punctul cardinal al politicii externe a României.
A stăruit pentru punerea în practică şi păstrarea prevederilor tratatelor internaţionale sau bilaterale de pace, iar cu prilejul conferinţei anglo-sovietice din 1924, şi-a exprimat opţiunea pentru reglementarea relaţiilor cu U.R.S.S.
A călătorit foarte mult în străinătate, mai ales la Paris şi Roma, unde a luat contact cu cele mai importante personalităţi politice europene, la Praga şi Belgrad, a făcut posibile înţelegerile dintre statele sud-est europene şi participat la pregătirea pactului Briand-Kellog, prin care războiul a fost scos în afara legii, acord la care ţara noastră a aderat fără întârziere.
Trebuie spus că Titulescu dovedea, în discursul său, un talent oratoric, dublat de stăpânirea noţiunilor, care determinau auditoriul să îl asculte mereu cu maxim interes, aceste calităţi făcându-l extrem de apreciat în toate forurile internaţionale.
Titulescu a dovedit, de asemenea, un talent anticipativ de excepţie al evenimentelor, aducând în discuţie idei care, peste ani, aveau să se dovedească de o mare acurateţe şi pertinenţă.
Dar Titulescu s-a remarcat şi prin iubirea pentru pământul natal, perspectivă din care a judecat şi a propus soluţii pentru rezolvarea unor momente importante pentru interesele româneşti pe plan mondial.
Marele diplomat a lansat idei extrem de originale, atât din poziţia de ministru de externe al României sau ca preşedinte al Ligii Naţiunilor, cum sunt colaborarea efectivă a popoarelor pe plan economic şi politic prin acorduri, principiul indivizibilităţii păcii prin coalizarea tuturor ţărilor dornice de pace, sub un scop unic, solidarizarea împotriva oricărui act de agresiune, condamnarea primului război mondial şi a oricărei politici revanşarde, reglementări internaţionale ca modalitate de menţinere a păcii. Titulescu era adeptul unor înţelegeri regionale, fiind unul din ctitorii Micii Antante şi a Înţelegerii Balcanice, însă se opunea ideilor privind crearea de forţe suprastatale.
A avut curajul să spună lucrurilor pe nume, mai ales la Liga Naţiunilor, în privinţa primejdiei fasciste şi hitleriste, reprezentate în Europa de regimurile lui Mussolini şi Hitler, sau de ideile Partidului Comunist Român.
A manifestat un tact aparte în relaţiile bilaterale, un exemplu fiind relaţia noastră cu Uniunea Sovietică, alături de care a dus, în mai multe împrejurări, o politică comună de securitate colectivă.
În anii 1927-1928 şi 1932-1936, Titulescu a fost numit ministru al afacerilor externe. A contribuit la dezvoltarea relaţiilor bilaterale cu ţările lumii, fiind de menţionat, spre exemplu, cele cu ţările Americii Latine, materializate prin deschiderea de legaţii, prima fiind cea de la Rio de Janeiro, în anul 1928, cu sprijinul şi intervenţia sa directă. Demersurile sale au determinat deschiderea de noi legaţii ale României în Argentina, Chile, Mexic, Peru şi Uruguay.
Între anii 1929 – 1933, în perioada marii crize economice, când s-a promovat în România politica intervenţiei masive a capitalului străin şi a împrumuturilor de pe piaţa externă, Titulescu a încercat, fără succes, să contribuie la ameliorarea situaţiei economice a României. În toamna anului 1930 este ales preşedinte al Societăţii Naţiunilor, aproape în unanimitate, iar în anul următor a fost ales pentru a doua oară în această funcţie, un lucru care nu era conform uzanţelor.
În anul 1931 este însărcinat cu formarea guvernului, însă soluţiile sale nefiind bine primite, renunţă şi se întoarce la Londra.
Devine, apoi, din nou, ministru de externe, post în care a activat până în anul 1936, când a fost demis de către forţe care nu agreau politica sa de pace şi ideea apropierii de toate ţările vecine.
În anul 1932, la Conferinţa internaţională a dezarmării, în contextul pericolului fascismului şi al extinderii războiului în Europa, şi mai ales după ieşirea Germaniei din Liga Naţiunilor, Titulescu suprindea prin aderarea la propunerea pentru definirea agresorului, făcută de ministrul sovietic de externe, Litvinov, la care se raliază apoi şi statele Micii Înţelegeri, proces finalizat prin semnarea actului de la Londra, din iulie 1933, urmată de recunoaşterea statului sovietic şi reluarea legăturilor diplomatice cu U.R.S.S.
În mai 1934, în urma unei înţelegeri între Titulescu şi Litvinov, este recunoscută suveranitatea României, urmată de semnarea, la 9 iunie 1934, a actului de reluare a relaţiilor diplomatice întrerupte unilateral de către cealaltă parte la 31 decembrie 1917.
La 16 mai 1935 se semneaza pactul de asistenţă prin care U.R.S.S. şi Cehoslovacia se angajau să-si acorde ajutor reciproc în cazul unei agresiuni, la care România şi-a dat adeziunea, prin intermediul lui Titulescu.
În acelaşi an, realismul gândirii lui Titulescu şi activitatea sa prodigioasă în slujba păcii, au determinat Consiliul profesoral al Facultăţii de Litere şi Filozofie din Iaşi să adopte, la 7 februarie, hotărârea de a-l recomanda pe Nicolae Titulescu la Premiul Nobel pentru Pace pe anul 1935, şi cu sprijinul altor personalităţi politice ale vremii, dar, se pare, anumite jocuri de culise au împiedicat concretizarea în acest fel a unei recunoaşteri de largă expresie naţională şi internaţională.
În anul 1935 devine membru titular al Academiei Române, iar în iulie 1935, cu toată rezistenţa lui Carol al II-lea, Titulescu începe tratativele pentru încheierea unui pact de asistenţă mutuală româno-sovietic, dupa modelul celor franco-sovietic şi al celui ceho-sovietic, tratative continuate şi pe parcursul anului următor.
În acest context, forţele de dreapta din ţară înteţesc atacurile la adresa lui Titulescu, finalizate cu înlăturarea acestuia din fucnţie, la 29 august 1936, în momentul în care se găsea în străinătate. Carol al II-lea s-a aliniat astfel presiunilor cercurilor pro-naziste, legionare dar şi externe, şi, după ce îl îndepărtează din toate funcţiile oficiale, îl obligă să se exileze, Titulescu stabilindu-se mai întâi în Elveţia, apoi în Franţa.
Pe mai departe, cariera lui Titulescu avea să se circumscrie dragostei de ţară, convingerilor sale pacifiste, contracarării încercărilor revizioniste venite din partea Germaniei sau Ungariei.
Înlăturarea lui Titulescu a arătat de fapt anvergura duşmanilor politicii sale externe, care se situau pe o poziţie contrară intereselor reale ale ţării. Însă Titulescu continua să acumuleze dovezi simpatie, din ţară şi străinătate, iar instalarea dictaturii fasciste în România, îl izolează în uitare.
Titulescu a fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al universităţilor din Atena şi Bratislava, a fost preşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale şi preşedinte de onoare al Comitetului Român al Conferinţei universale pentru pace.
În Testamentul său redactat la 5 ianuarie 1940, la Saint Moritz, în Elveţia, Titulescu arăta: „În ce mă priveşte, cum m-am considerat totdeauna ca un soldat al teritoriilor alipite României între 1918 şi 1920, doresc să fiu îngropat la Braşov, într-un loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor şti să găsească un loc potrivit dorinţei mele. Take Ionescu sus la Sinaia şi eu la picioarele lui, jos la Braşov, pentru repauzul etern, este felul cel mai convenabil şi doresc ca locuitorii Braşovului să accepte rugămintea mea.“
Stabilit la Cannes, departe de ţara pe care a reprezentat-o ani la rând cu demnitate şi strălucire, Titulescu trece la cele veşnice, după o lungă suferință, la 14 martie 1941, la Hotelul Carlton, fiind înmormântat pe 24 martie, în cimitirul Bisericii ortodoxe ruse „Sf. Mihail“ din acelaşi oraş, în pofida dorinţei sale testamentare, regimul politic al vremii nefiind de acord cu înhumarea sa în ţară.
După mai bine de 50 de ani de la trecerea sa la Domnul, în 14 martie 1992, rămăşiţele sale pâmânteşti au fost aduse în ţară şi înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului, conform dorinţei testamentare exprese a marelui om politic. Ulterior, de la Marsilia au fost aduse şi osemintele soţiei, Ecaterina Titulescu, acestea fiind depuse în acelaşi mormânt din Şchei.
Trebuie spus că, deşi a arătat anumite limite politice şi ideologice, de înţeles în condiţiile poziţiei sale sociale, a educaţiei sale spirituale, a mediului social şi condiţillor concrete ale epocii în care a trăit, Titulescu s-a dovedit strălucit prin modalitatea de abordare a numeroase probleme ale vieţii politice româneşti, mai ales în spiritul patriotismului său remarcabil, al realismului şi lucidităţii sale de excepţie, izbutind în numeroase demersuri şi în primul rând din perspectivă diplomatică, arătând o gândire înaintată, răspunzând unor largi interese din ţară şi străinătate.
În încheiere vă prezentăm un fragment dintr-o înregistrare a lui Nicolae Titulescu, datată 10 iunie 1921, din Fonoteca de Aur a radioului public.
