Crainicul Ioana Crişan la Radio Europa Liberă de la München
La 4 martie 1977, ora 21.22, în România a avut loc un cutremur devastator, de 7,2 grade pe scara Richter. Au fost peste 1500 de morṭi şi s-au distrus total ori parṭial 35000 clădiri. Cutremurul a durat 55 de secunde, dar, aşa cum se întâmplă în momente de panică, oamenii l-au perceput ca fiind mult mai lung. S-a creat confuzie, spaimă, durere, dar şi o deosebită solidaritate între oameni.
Doamna Gertrud Dumitrescu – Ioana Crişan pentru ascultătorii postului Radio Europa Liberă – era crainic de serviciu în noaptea de 4/5 martie 1977…
„Întâmplarea a făcut că întotdeauna când se întâmpla ceva îngrozitor pe glob eu eram de serviciu, prima! Aşa şi-n noaptea cutremurului… Eram de serviciu în zorii zilei. Primul buletin de ştiri era la 4, ceea ce era ora 5, ora României…
Deci vorbim despre 5 martie… cutremurul a fost pe 4 martie, seara…
Da, 4 spre 5, la 5 dimineaṭa, cum ar fi… Şi de obicei la ora aceea nu lucra decât redactorul de ştiri, dactilografa şi crainicul. Am deschis uşa în camera unde se făceau ştirile şi am înṭepenit! Era direcṭia americană, nici nu ştiu câṭi erau, trei, patru, toată direcṭia era acolo. Mi-am dat seama că ceava îngrozitor trebuie să se fi întâmplat, dar nu ştiam ce. Am închis uşa, cu spatele lipit de uşă şi am întrebat-o pe dactilografă: „Ce este?„ Şi mi-a spus: „Cutremur la Bucureşti…„ În momentul ăla m-a luat burta, imediat, a început să mă doară burta, stomacul… Sigur, am stat liniştită, ştirile curgeau şi după câteva minute mi-am dat seama ce dezastru a fost acolo, ce nenorocire s-a întâmplat! M-am repezit la telefon, l-am sculat pe soṭul meu din somn, avea toată familia încă acolo, eu din fericire nu, dar el da. Stăteau în Piaṭa Amzei, în plin centru unde blocurile căzuseră în dreapta şi în stânga. N-a reuşit să îi găsească, erau întrerupte liniile telefonice.
Da şi, mă rog, am lucrat în ziua aceea. Era Noël Bernard care în perioada aia a fost nemaipomenit, nu-i era foame, nu-i era sete, nu-i era somn, el era acolo, 24 de ore din 24, la microfon. Şi s-a întâmplat ceva extraordinar, nu ne-am fi aşteptat niciunul dintre noi, nici n-am fi visat: oameni de pe tot globul, până şi din Australia, din Canada, de peste tot au început să dea telefoane la noi şi să ne roage să aflăm dacă familiile lor din România au supravieṭuit sau dacă au păṭit ceva. Noi am avut emisiuni 24 de ore, adică am primit prelungirea emisiunii toată noaptea. La microfon se citeau aceste mesaje sau se dădeau în direct, că oamenii fuseseră înregistraṭi sau erau chiar în live. Şi întrebau: „Sunt Stan Păpuşă din Montreal, mă interesează familia mea din strada cutare-şi-cutare…„
Ce s-a întâmplat? În Bucureşti s-au constituit mici grupuri de tineri care, unii cu maşina, alṭii cu bicicletele, alṭii cu motorete se duceau la adresele respective să afle ce s-a întâmplat cu familiile respective şi – n-o să vă vină să credeṭi! – nu mai exista graniṭa aceea, adică se putea da telefon, dădeau telefon şi spuneau: „Am dat de familia dumneavoastră, sunt ok, sunt sănătoşi…„ Telefonistele – pe vremea aceea nu se putea telefona direct! – telefonistele ṭipau: „Rămâneṭi la aparat! E Bucureşti, rămâneṭi la aparat!… Vorbiṭi cu doamna Popescu!„ Atât de multe telefoane au venit, din ce în ce mai multe, încât întreaga centrală telefonică a radioului a colapsat pur şi simplu! Nu se mai putea vorbi, nicio secṭie nu mai putea vorbi, nu mai aveau acces la telefon, pentru că toate liniile erau date românilor. Şi atuncea într-adevăr a fost o perioadă fantastică! Pentru noi a fost ceva… noi eram cu lacrimi în ochi, nu ne venea să credem că într-adevăr Cortina de Fier în zilele acelea căzuse! Nu mai exista… […] Şi pentru noi a fost un moment de foarte mare emoṭie… Extraordinar!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2009]
