Mai mult decât să fie o sursă de inspiraţie pentru marii artişti, femeile au înfruntat prejudecăţile vremurilor şi s-au afirmat ca talentate şi nepreţuite artiste ele însele. În antichitate, un rol prominent al femeilor în arte şi activităţile culturale, ca artizane, este menţionat de învăţaţii timpului. De exemplu, Pliniu cel Tânăr a lăsat detalii despre unul dintre puţinele nume feminine menţionate în arta antică, o pictoriţă din secolul al IV-lea î.Hr., Elena din Egipt. Mai târziu, în Evul Mediu timpuriu, femeile artizane lucrau alături de bărbaţi la manuscrisele iluminate sau la broderii şi alte tipuri de decoraţiuni, ele având totodată şi alte îndeletniciri, de exemplu de măcelar, negustor de lână sau fierar. Artizane ale vremii au lucrat cu migală la Tapiseria de la Bayeux, o faimoasă pânză brodată, lungă de circa 70 de metri, din perioada medievală, narând bătălia de la Hastings şi cucerirea normandă a Angliei.
La nepreţuitele manuscrise iluminate, cărţi vechi scrise de mână, artiste ale căror nume au rămas de referinţă au transformat caligrafia în operă de artă. Ende, o călugăriţă spaniolă din secolul al X-lea, Guda, o călugăriţă germană din secolul al XII-lea şi Claricia, o mireană din Bavaria, tot din secolul al XII-lea, au făcut să strălucească manuscrisele împodobindu-le cu mult har. În Evul Mediu târziu, femeile artiste sunt elogios reprezentate de intelectuale-artiste ca Herrade de Landsberg, stareţă şi enciclopedistă, care a lucrat la un compendiu al ştiinţelor studiate la acea vreme, sau Hildegard de Bingen, stareţă benedictină căreia, în 2012, Suveranul Pontif i-a conferit titlul de Doctor al Bisericii. În acelaşi secol al XII-lea frământat de cruciade, viaţa urbană căpăta un oarecare avânt în Europa, odată cu dezvoltarea comerţului, a călătoriilor şi a universităţilor, iar schimbările de mentalitate aveau să aducă transformări în viaţa femeilor, cărora avea să li se îngăduie să facă parte din unele ghilde artizanale. Documente ale unei ghilde din Bruges arată că erau primite şi femei ca membri, iar până spre finele secolului al XV-lea, 25% dintre iluminatorii de manuscrise erau femei. Documente ale altor bresle arată că femeile erau active mai ales în industria textilă în Flandra şi în nordul Franţei. În Anglia, femeile artizane au atins un înalt grad de creativitate în dezvoltarea stilului Opus Anglicanum, o broderie tipic englezească, pentru uz ecleziastic sau secular, la mare cerere în Europa, un produs de lux adesea oferit în dar în diplomaţie.
Prima perioadă din istoria occidentală în care multe femei artist plastic, îndeosebi pictoriţe, au dobândit reputaţie internaţională a fost Renaşterea. Prefacerile majore prin răspândirea ideilor umaniste au ajutat şi la afirmarea femeilor în arte. „De claris mulieribus” (Despre femeile faimoase), o colecţie de biografii de femei din istorie şi mitologie, plăsmuită de umanistul florentin Giovanni Boccaccio, cuprinde peste o sută de istorisiri, între acestea fiind inclusă şi viaţa unei pictoriţe din Grecia secolului al V-lea î.Hr, Tamaris. La o apologie a virtuţilor femeilor independente a năzuit, la început de secol XV, scriitoarea franceză Christine de Pizan, în „Cartea Cetăţii Doamnelor”, în care descrie un oraş alegoric, unde femeile trăiau nederanjate de prejudecăţile sociale. În această primă utopie feministă din literatura universală ea a inclus artiste reale, ca Anastasia, considerată unul dintre cei mai buni iluminatori parizieni de manuscrise. În secolele XV şi XVI, marea majoritate a femeilor care ajungeau să aibă succes ca artiste erau aristocrate sau fiice de pictori, precum italiana Lavinia Fontana, socotită prima care a pictat nuduri feminine, flamanda Caterina van Hemessen, căreia i s-a atribuit primul autoportret de artist, sau Marietta Robusti, La Tintoretta, fiica lui Tintoretto, care a lucrat împreună cu tatăl său. 
O cunoscută aristocrată care s-a bucurat de o educaţie umanistă şi a fost recunoscută ca artist complex, Sofonisba Anguissola şi-a văzut talentul confirmat chiar de Michelangelo. Devenită membră în Accademia di Arte del Disegno din Florenţa, Artemisia Gentileschi, tot fiică de pictor, şi prima femeie care a optat pentru teme istorice şi religioase, descrie într-un faimos tablou al său, „Judith ucigându-l pe Holofern”, o femeie puternică, stăpână pe destinul său. Cea mai cunoscută pictoriţă şi gravoare din Bologna modernă, Elisabetta Sirani, a înfiinţat o şcoală pentru fetele cu aspiraţii artistice. Ca fapt divers, în 1994, un crater de pe planeta Venus a fost denumit Sirani. Spaniola Josefa de Ayala, la rândul ei fiică de pictor, a lucrat în Portugalia, unde a realizat portrete ale familiei regale lusitane, tablouri cu scene biblice sau natură moartă. Prima sculptoriţă atestată documentar în Spania, Luisa Roldán, numită şi La Roldana, fiică de sculptor, a lucrat oficial la curtea monarhilor spanioli Carol al II-lea şi Filip al V-lea. În Europa nordică, unde natura statică îşi revendica întâietatea, pictoriţele s-au aflat în fruntea curentului. Tradiţia flamandă a micului dejun cu alimente şi vase simple este descrisă minuţios de Clara Peeters, cu o atentă detaliere a brânzeturilor, fără a uita şi de îmbelşugatele banchete cu preţioase vase din argint şi cupe scumpe. În schimb, Rachel Ruysch a preferat aranjamentele florale stufoase, compoziţiile sale asimetrice cu flori în cascadă emanând o energie aparte. Maria van Oosterwijk a fost recunoscută internaţional ca pictoriţă de flori, cu detalii bogate, folosind în compoziţiile sale simbolismul şi alegoriile. În alte regiuni, natura statică e mai puţin comună, dar importante pictoriţe ale genului au fost italiana Giovanna Garzoni, care a lucrat la curtea familiei de’ Medici, unde a devenit favorită a nobilimii florentine pentru subtila descriere a naturii, sau franţuzoaica Louise Moillon, care dă naturilor sale statice cu fructe o preţioasă luminozitate. În secolul al XVIII-lea, Rococoul veneţian este cu graţie reprezentat de portretele şi autoportretele cu măiestrie realizate de Rosalba Carriera, iar scenele de gen franceze prind viaţă sub atingerea fină a penelului Margueritei Gérard. Totuşi, în multe ţări din Europa, majoritatea academiilor, care erau arbitri ai stilului, aveau porţile ferecate pentru femei. În Franţa, Academia din Paris avea 450 de membri în secole XVII – XVIII, dar numai 15 erau femei. De primirea în Academie s-a bucurat Elisabeth Vigée-Le Brun, fiică de pictor, una dintre cele mai cunoscute pictoriţe ale secolului al XVIII-lea. În Anglia, Angelica Kauffman, unul dintre cei mai căutaţi portretişti ai Londrei neoclasice, şi Mary Moser, autoare de portrete şi flori, au fost singurele două femei membre foundatoare ale Academei Regale de Arte de la Londra. În Germania, Marie Ellenrieder, care a ales teme religioase, având înclinaţie şi spre autoportret, a devenit pictor de curte al Prinţesei Sofia Wilhelmina a Suediei, Mare Ducesă de Baden, iar Marie-Denise Villers, o iubitoare a portretului, a studiat cu François Gérard şi Jacques-Louis David. Tot în Franţa, Rosa Bonheur, pictoriţă şi sculptoriţă, adeptă a realismului, a dobândit faimă internaţională cu lucrarea sa monumentală „Târgul de cai”, în care descrie o cunoscută piaţă de cai din Paris. A obţinut şi admiraţia reginei Victoria, dar şi ordinul francez Legiunea de Onoare, decernat şi femeilor începând din 1851. Prima americancă având onoarea de a expune la Salonul de la Paris, Elizabeth Jane Gardner, a fost o pictoriţă adeptă a stilului academic, o mare iubitoare a artei franceze. Autoare de portrete, natură moartă şi o serie de peisaje, Olga Boznańska este considerată cea mai cunoscută dintre artistele poloneze, asociată stilistic cu impresionismul francez. În secolul al XIX-lea, accesul în academii şi pregătirea artistică s-au extins pentru femei atât în Europa, cât şi în America de Nord. În 1855, a fost creată la Londra Societatea Femeilor Artiste, care a organizat expoziţii anuale din 1857. Britanica Elizabeth Thompson (sau Lady Butler) a devenit faimoasă pentru picturile de mari dimensiuni, cu teme istorice şi cu scene militare, cum ar fi „Scotland Forever!”, copii ale acestei pânze ajungând la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei şi împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei. Franţuzoaica Berthe Morisot, autoare de scene domestice, portrete, peisaje, şi Lucy Bacon, singura californiană care a studiat cu unul dintre marii impresionişti francezi, Camille Pissarro, au înclinat spre impresionismul francez, ca şi americanca Mary Cassatt, care a portretizat maternitatea, cu fine note psihologice, transpunând în culoare experienţa tumultuoasă a femeii moderne. Impresionista americană Lilla Cabot Perry a fost influenţată de studiile sale cu Monet şi de arta japoneză. O constantă căutătoare a perfecţiunii, Cecilia Beaux a fost o portretistă a societăţii americane, dar şi o peisagistă ramarcabilă. O prezenţă obişnuită a localurilor rău famate din Montmartre, sursă de inspiraţie pentru Henri de Touluse-Lautrec în „La buveuse”, Suzanne Valadon, care a pictat naturi moarte şi peisaje emoţionante prin forţa compoziţiei şi cromatica vibrantă, dar şi nuduri, a fost prima femeie admisă în Société Nationale des Beaux-Arts din Franţa. 
În America Latină, cea mai cunoscută pictoriţă, mai ales pentru autoportretele sale în care îmbină suprarealismul cu note ale artei naive, cu elemente religioase şi cu tradiţii indigene, este mexicana Frida Kahlo de Rivera (1907 – 1954), a cărei operă face parte, desigur, din patrimoniul cultural mexican. Totodată, un autoportret al Fridei, „The Frame”, devenea înainte de 1940 prima operă de artă a unui artist plastic mexican achiziţionată de muzeul Luvru.
Simultan cu orientările politice şi sociale de emancipare a femeilor din ţările occidentale, femeile române s-au înscris cu determinare în acest curent încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Femeile române au participat şi la mari evenimente istorice, cum ar fi Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor Române din 1859, Războiul de Independenţă (1877-1878), iar unele au patronat şi finanţat artele. Carmen Sylva, pseudonimul literar al Reginei Elisabeta a României (Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, 1843 – 1916), a fost un adevărat mecena, în timpul domniei soţului său, Carol I al României. Regina numită de popor „mama răniţilor”, pentru acţiunile sale caritabile, a valorificat portul popular şi meşteşugurile româneşti, organizând la castelul regal, la Sinaia, un centru naţional. Cu ajutorul său, artiştii români au participat la Expoziţia Universală de la Paris, în 1867, 1889 şi 1900, iar în 1912 a organizat expoziţia Femeia în artă şi meşteşuguri, la Berlin. Cu studii la Bucureşti, Munchen şi Paris, pictoriţa şi graficiana Nina Arbore (1889–1942) a format împreună cu Cecilia Cuţescu-Storck şi Olga Greceanu aşa-numitul ‘grup al celor trei doamne’, „Asociaţia femeilor pictore şi sculptore”. Nina Arbore, alături de alţi artişti, a lucrat la frescele bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Constanţa şi la biserica Sfântul Ilie Tesviteanul din Sinaia. Două personalităţi feminine deosebite – surorile 
Cecilia Cuţescu-Storck şi Hortensia Satmary – au creat „Asociaţia pentru emanciparea civilă şi politică a femeii române”, în 1917, la Iaşi. O pictoriţă cu o mare influenţă în viaţa culturală interbelică, Cecilia Cuţescu-Storck (1879 – 1969) şi-a promovat cu tărie convingerile feministe. În 1916, Cecilia Cuţescu-Storck a devenit prima femeie din Europa care preda la o instituţie de învăţământ superior de stat, la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Participantă la mişcarea artistică de avangardă românească, Miliţa Petraşcu (1892–1976) a fost o artistă plastică română, maestră în arta portretului, dar considerată totodată şi cea mai înzestrată sculptoriţă din secolul XX, elevă a lui Constantin Brâncuşi. Avangardei româneşti i s-a alăturat şi pictoriţa Micaela Eleutheriade (1900 – 1982), descendentă a pictorului Gheorghe Tattrescu. Alte repere ale emancipării femeii rămân în arta românească şi Margareta Sterian (1897 – 1992), pictoriţă, scriitoare şi traducătoare; Magdalena Rădulescu (1902 – 1983), o mare iubitoare a personajelor carnavaleşti şi a scenelor tradiţionale, cu dansuri folclorice, pline de vitalitate; Georgeta Năpăruş (1930 – 1997), o artistă legată de filonul tradiţional; sau Tia Peltz (1923 – 1999), a cărei creaţie include pictură, grafică, desen şi ilustraţie de carte. Iar o doamnă de origine română, Ileana Sonnabend (1914 – 2007) a devenit unul dintre cei mai influenţi dealeri şi colecţionari de artă ai secolului XX.
material de Cristina Zaharia
