REPERE SPIRITUALE: Mănăstirea Tismana, cel mai vechi aşezământ monahal din Ţara Românească

Conform tradiţiei, se spune că atunci când cuviosul Nicodim a ales locul pentru mănăstire, pe platou exista un copac mare de tisă, pe care l-a tăiat şi din lemnul căruia a construit prima biserică, trunchiul retezat folosindu-l drept prima masă a altarului. Aşadar, mănăstirea îşi ia numele de la acest arbore de tis, conifer ce împădurea pe vremea aceea locul.

Biserica actuală a mănăstirii este zidită de Radu-Vodă, tatăl lui Mircea cel Bătrân, la finele veacului al XIV-lea, în perioada 1377-1378.

Construcţia întemeiată de Radu Negru Basarab, a rămas, însă, până la sfârşitul domniei sale neterminată, deşi o inscripţie din biserică a lui Nedelecu Bălăceanu, datată 1564, arată că Radu voievod a zidit-o din temelie până la sfârşit. Mai credibil este hrisovul lui Dan I, datat 1385, care indică faptul că mănăstirea a fost finalizată de acesta.

Radu I Basarab va înzestra mănăstirea cu multe sate şi moşii, case, vămi, odoare şi veşminte liturgice, întărind de asemenea şi daniile fratelui său Vladislav făcute Vodiţei, ce se afla sub cârmuirea aceluiaşi sfânt stareţ. Cuviosul a fost ajutat şi de daniile „rudeniei sale”, cneazul Lazăr, care, neuitând binele pe care i l-a făcut sfântul Nicodim, a înzestrat Tismana cu zece sate din Serbia. Din 23 noiembrie 1406 este menţionat ultimul hrisov care aminteşte de sfânt în timpul vieţii, semnat de voievodul Mircea care dădea un ucaz „părintelui şi rugătorului domniei mele, popii Nicodim”.

Mircea cel Mare (1386-1394 şi 1397-1418), singurul domnitor valah care a încheiat numai tratate de alianţă nu şi de vasalitate şi singurul om din istorie care l-a înfrânt pe Bayazid Yldârâm de două ori, confirmă darurile făcute de mama sa Calinichia şi mai acordă mănăstirii şi o parte însemnată din veniturile minelor de aur şi aramă ale ţării.

La 26 decembrie 1406, se năştea un sfânt al neamului, cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, menţionat ca „bărbat literat, orator şi cu viaţa sfântă”, care „cu mare râvnă şi cu multă osteneală, a întemeiat două mari mănăstiri în Ungro-Vlahia: Tismana şi Vodiţa”.

Chiar de la Tismana, Sfântul Nicodim a început, alături de ucenicii săi, o mişcare de reorganizare a vieţii monahale din Muntenia, Moldova şi Transilvania, aceştia înfiinţând adevărate centre de viaţă duhovnicească şi culturală în mai toate ţinuturile locuite de români.

Există un fapt cunoscut care arată că, în a doua jumătate a secolului XV, întreaga Valahie a înregistrat numeroase jafuri din partea otomanilor şi ungurilor, situaţie întărită tot de Vlad Călugărul, în anul 1491, când menţiona dezastrul abătut asupra românilor: „iar ce-au luat turcii şi ungurii … domnia mea nu am ce face”.

În anii care au urmat, Radu cel Frumos (1462-1475), fratele lui Vlad Călugărul, se îngrijeşte să restabilească starea mănăstirii şi a hotarelor ei, după ce marea lavră fusese jefuită de otomani şi de unguri, iar satele din jur fuseseră cotropite.

Începând cu anul 1475, ultimul an al domniei lui Radu cel Frumos, şi până la 1488 poate chiar până la 1491, mănăstirile de zid au fost în parte distruse, în special porţile, zidurile incintelor şi uşile bisericii.

În anul 1493 a fost întocmit un document al lui Vlad Vodă Călugărul, în care se manţionează existenţa „Cetăţii Tismanei”, fără alte precizări.

Cert este că înainte de orice invazie, călugării urcau în inima munţilor, pentru ca după plecarea asediatorilor, aceştia să îşi reia viaţa monahală.

Pentru perioada următoare, există cronici care arată că unele lucrări de restaurare la Tismana au fost executate din iniţiativa Sf. Neagoe Basarab (1512-1521). Gavriil Protul, cărturar grec, autorul uneia dintre cele mai importante cronici ale perioadei, nu arată însă exact în ce au constat lucrările pe care le-a realizat marele voievod şi doamna sa Despina, însă cercetătorii au stabilit că reparaţiile se refereau la clădirile anexe, biserica spitalului mănăstiresc, fortificaţiile de centură, sau unele lucrări la biserica mare, cum sunt refacerea catapetesmei, ce fusese arsă.

Biserica închinată Adormirii Maicii Domnului va fi zugrăvită policrom în anul 1564, în timpul domniei lui Petru cel Tânăr, de către Dobromir din Târgovişte cu contribuţia financiară a marelui vornic al voievodului, Nedelcu Bălăceanu.

Începând cu anul 1605, cronicile vremii menţionează existenţa armelor la Tismana, iar documente din anii 1600, 1614, 1784, 1793 precizează reînnoirea scutirilor de dări ale unor sate care aveau în schimb dubla obligaţie de a „păzi plaiul”, adică hotarele dinspre Transilvania şi de a apăra mănăstirea de tâlharii care încercau adesea să o prade. Aşadar, în acest context, mănăstirea a servit, mai ales în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, drept cetate de apărare.

Din jurul anului 1629 datează o cronică ce precizează că în urma conflictului dintre boierii olteni şi Leon Vodă, domn în Ţara Românească, primii, în frunte cu Matei aga, au stat la Tismana 10 zile, iar după aceea s-au retras în munţi.

În vremea domniei lui Matei Basarab, drept recunoştinţă a acestuia pentru locul ce îi oferise adăpost, au fost realizate consolidarea vechilor fortificaţii ale cetăţii Tismana şi refacerea din piatră a actualei biserici a spitalului mănăstiresc, iar domnitorul dăruieşte mănăstirii numeroase obiecte de valoare.

În anul 1716, Tismana a fost un fel de centru de operaţiuni al oltenilor, care sub conducerea serdarului Barbu Brăiloiu (frate al monahului Dositei) şi a căpitanului Rosseti, au izbutit să cureţe ţara până la Olt de otomani şi tătari, apoi mănăstirea a fost ocupată de austrieci iar Oltenia intra în administrarea unui ban cu reşedinţa la Craiova. În urma luptelor din acei ani, mănăstirea Tismana a suferit multe stricăciuni mai ales în urma acţiunilor tătarilor, chiliile fiind aduse în stare de ruină, iar biserica fiind puternic avariată, pictura a fost arsă, iar suliţele păgânilor nu au avut o întrebuinţare mai „nobilă” decât să scoată ochii sfinţilor de pe pereţi.

În anul 1718, după pacea de la Passarowitz, austriecii se gândesc să fortifice această provincie, în eventualitatea unor atacuri din partea turcilor şi a tătarilor, iar caracterul de cetate puternic fortificată pe care îl prezenta mănăstirea este, poate cel mai bine prezentat, în releveul întocmit de maiorul austriac Johan Weiss în anul 1730.

În Sfântul Atlar şi în naos, în anul 1733, s-a realizat o tencuială nouă peste cea cu ornamentaţia în ocru, pe care s-a executat fresca, autori fiind pictori formaţi la şcoala de la Mănăstirea Hurezi.

După februarie 1788, turcii ocupă Tismana, şi produc, din nou, pagube considerabile, toate necazurile aduse mănăstirii fiind elocvente asupra pierderilor colosale suferite de istoria şi arta română. Atunci a fost furat plumbul de pe biserica mare şi de pe biserica bolniţei, iar absolut toate obiectele de valoare şi armele ce se găseau la acea vreme în mănăstire au dispărut.

În anul 1821, în perioada mişcării revoluţionare, Tudor Vladimirescu a organizat la Tismana o bază de pregătire şi rezistenţă a mişcării şi tot aici a fost redactată Proclamaţia revoluţionarilor. După acest moment, Tismana a devenit un puternic centru de rezistenţă, aici rămânând un singur călugăr care să oficieze serviciile divine ca preot al taberei, mănăstirea fiind ultimul bastion în calea armatelor otomane.

În anul 1822, biserica a fost redeschisă cultului, iar perioada 1843-1844, s-au realizat importante reparaţii, în timpul arhimandritului Spiridon, aceste lucrări fiind consemnate în inscripţia lui Alexie zugravul din Câmpulung. De menţionat că în timpul lucrărilor din acei ani, piatra de pe mormântul Sfântului Nicodim, care fusese vandalizată de otomani şi austrieci, aflaţi în căutare de comori, a fost înlocuită cu cea care poate fi regăsită aici şi în prezent.

Au urmat ani de începere a altor lucrări, în perioada domnului Gheorghe Bibescu, care au fost realizate de arhitecţi străini, dar în afara tradiţiilor româneşti, fiind predominante influenţele neogotice, preponderente în acei ani în Europa.

De menţionat ar fi, distrugerea, în anul 1855 a exonartexului deschis al bisericii, care a provocat mănăstirii o pierdere ireparabilă.

În anul 1861, un încendiu distruge casele domneşti de la Tismana, apoi, după anul 1888, statul a început restaurarea acestora dar şi a acoperişului bisericii, care fusueue distrus de grindină.

În anul 1909 începe refacerea Spitalului mănăstiresc aflat în ruină, şi, după mai multe întreruperi, cauzate de război, în anul 1919 ctitoria a fost târnosită drept paraclis.

Puţini sunt cei care cunosc un element important din istoria Tismanei, legat de poetul George Coşbuc. În vara anului 1915, unicul fiu al poetului moare în urma unui accident în apropiere de Târgu Jiu, un moment tragic care l-a afectat pe Coşbuc, care nu a mai putut să scrie după pierderea băiatului său şi care i-a grăbit sfârşitul, petrecut la 9 mai 1918. După aceste drame, familia poetului a oferit bisericii de la Tismana, cu vechiul hram al sfântului Nicolae, trei vitralii, care, în prezent, se află în colecţia muzeistică a mănăstirii.

În anul 1943, mareşalul Antonescu decide să ascundă o parte din tezaurul României la Tismana, avuţiile fiind depozitate mai întâi în beciul mănăstirii, iar mai apoi au fost mutate în stânca Stârminei.

Epopeaa protejării tezaurului are, în fapt o istorie aparte: iniţia Antonescu dorea să-l transporte în Spania franchistă, în care, întâmplător sau nu, era stabilit şi fostul rege Carol al II-lea, pentru a-l apăra de sovietici. Tezaurul trebuia însă apărat şi de „aliaţii” nemţi care, gândindu-se că pierd războiul, în retragerea lor, ar fi putut sa ia tezaurul cu ei.

În iulie 1944, guvernatorul Băncii Naţionale a României, a început să transporte efectiv tezaurul şi să-l depoziteze la Mănăstirea Tismana, după ce contraofensiva sovietică ajunsese în Basarabia, teritoriu românesc la acel moment. S-a decis ascunderea tezaurului în una din pivniţele din subsolul mănăstirii, dar, considerându-se un loc nesigur, a fost amenajat un spaţiu în Peştera Mănăstirii, chiar în perioada evenimentelor de după 23 august 1944, când sovieticii instituiseră o supraveghere sistematică asupra întregii ţări.

La 14-16 septembrie 1944 acţiunea de mutare se încheiase deja în cel mai mare secret, în grota a doua a incintei fiind depozitate:

– 1641 de casete cu monede în greutate de 82.742,56 kg, din care 67.575,60 kg. aur

– 1372 de casete cu lingouri în greutate de 73.495,57 kg, din care 67.761,31 kg. aur

– 1022 de casete cu lingouri tip standard, în greutate de 56.007,17 kg., din care 54.337,07 kg. aur.

Pe lângă tezaurul românesc, tot aici au fost ascunse şi 51 de casete cu aur polonez, în greutate de 3.057,45 kg, o parte din tezaurul vecinilor (pe atunci) polonezi care ni-l încredinţaseră spre păstrare în anul 1939, înainte de invadarea lor de către nemţi.

După război, călugării de la Tismana au sprijinit puternic rezistenţa anti-comunistă, fiind obligaţi, treptat, să părăsească mănăstirea, iar ultimul egumen, ieromonahul Gherasim Iscu, şi-a găsit sfârşitul martiric în închisoare.

Tismana a devenit, apoi, chinovie de maici, pentru a nu fi închisă, iar în perioada 1954-1964, Arhiepiscopia Craiovei a realizat aici ample lucrări de reconstituire a vechii înfăţişări a ansamblului mănăstiresc, inclusiv prin îndepărtarea unor elemente decorative străine arhitecturii româneşti. De asemenea, fresca lui Dimitrie diaconul din 1766, a fost îndepărtată din pronaos, fiind scoasă la iveală pictura lui Dobromir din Târgovişte, o frescă decupată ce împodobeşte friza ce înconjoară astăzi parterul clădirilor incintei şi pereţii muzeului.

În anul 1970, săpăturile arheologice au scos la iveală zece morminte, iar în colţul de sud-est al pronaosului se află un mormânt pe care cercetătorii l-au identificat ca fiind al lui Vladislav I, mai ales că aici a fost găsită şi o coroană. În fapt, tradiţia de la Tismana arată că Pomelnicul mănăstirii începe şirul celor zece domnitori-ctitori cu Vladislav voievod.

În anul 1983 este reconstruit pridvorul bisericii pe vechile temelii, care avea să fie pictat, între anii 1994 şi 1996, de către maestrul Grigore Popescu-Muscel.

În a doua zi de Crăciun, pe 26 decembrie, Biserica ortodoxă îl prăznuieşte pe Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, unul dintre marii întemeietori de aşezăminte monahale şi duhovnici ai Ţării Româneşti din secolul al XIV-lea.

Sfântul Nicodim de la Tismana s-a născut în anul 1310, în satul Prilep din Serbia, din neam macedo-român, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr şi a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab, şi născut din părinţi binecredincioşi.

Și-a părăsit familia la o vârstă mică şi a intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, unde primeşte îngerescul chip, ajungând mai târziu egumen al acestei lavre şi chiar proto-epistat în conducerea Sfântului Munte.

Nicodim s-a nevoit mai întâi în obşte, apoi s-a izolat într-o peşteră de lângă Hilandar, unde a invăţat să se ferească de ispite şi patimi, şi să deprindă credinţa profundă şi rugăciunea, fiind înzestrat cu darul mai înainte-vederii şi al facerii de minuni.

În anul 1338 primește numele de Nicodim, apoi, în anul 1341 este hirotonit ierodiacon, iar în 1343 ieromonah, pentru ca mai târziu să ajungă protrosinghel.

Ca egumen al Mănăstirii Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în obştea sa până la o sută de călugări atoniţi, greci, sârbi, macedoneni, români şi bulgari, transmiţându-le tuturor frica de Dumnezeu şi învăţăturile Sfintei Scripturi. A devenit astfel un dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, un teolog profund şi un părinte duhovnicesc pentru cei mai mulţi, pentru aceste calităţi fiind căutat de sihaştri, călugări de chinovii şi egumeni.

La rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit, în anul 1375, la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi Isaia şi Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia ecumenică. Patriarhul Filotei al Constantinopolului l-a apreciat atât de mult pe Sfântul Nicodim, încât i-a dăruit cârja sa, trei părticele din sfintele moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teoforul și ale sfântului Mucenic Teofil, moaște care se află și astăzi la Mănăstirea Tismana, și l-a făcut arhimandrit.

Sfântul Nicodim a plecat de la Muntele Athos cu mai mulţi ucenici, ajungând în sudul Dunării, aproape de Vidin, unde întemeiază două mici aşezări monahale: Vratna şi Mănăstiriţa.

În anul 1364 – sau 1369 conform altor surse -, ajunge în Ţara Românească, aşezându-se pe valea râului Vodiţa, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Cu ajutorul domnitorilor Vlaicu Vodă (1364-1377) şi Radu (1377-1384) şi a sihaştrilor din partea locului, Cuviosul Nicodim ridică mai multe chilii şi o biserică de piatră cu hramul Sfântul Antonie cel Mare, pe care o sfinţeşte în anul 1369. Mănăstirea Vodiţa a fost înzestrată apoi cu danii şi întărită prin hrisov domnesc pentru ca doar „călugării care sunt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ”.

Apoi, pe valea pârâului Tismana, la locul numit „Cascade”, unde se nevoiau încă de la începutul secolului al XIV-lea mai mulţi sihaştri, în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim a înălţat Mănăstirea voievodală Tismana, cu acelaşi hram, unde formează o obşte renumită de zeci de călugări, care ajută la menţinerea în continuare a vieţii isihaste pe valea Tismanei şi pune rânduiala călugărească de chinovie, după tradiţia Muntelui Athos. Tot la Tismana, Nicodim înfiinţează o şcoală de caligrafi şi copişti de cărţi bisericeşti, vestită în toată peninsula Balcanică.

Fiind înzestrat cu un har deosebit, Sfântul Nicodim a făcut multe şi nenumărate minuni, cât a trăit, mărturiile vorbind despre izgonirea diavolilor din oameni şi tămăduirea bolilor şi neputinţlor. Se spune că Nicodim intrat în foc şi ieşea apoi nevătămat, nefiind atins niciun petec de haină şi niciun fir de păr.

Ajuns la o vârstă înaintată, Sfântul Nicodim încredinţează grija celor două mănăstiri, Vodiţa şi Tismana, ucenicului său, ieromonahul Agaton, iar el se retrage în aspră nevoinţă – în post, în priveghere de toată noaptea şi în neîncetată rugăciune – în peştera de deasupra mănăstirii, ce se păstrează până în zilele noastre. El cobora la Mănăstirea Tismana doar duminica şi la praznice şi săvârşea Sfânta Liturghie, îi vindeca pe cei bolnavi, mânca la trapeză cu părinţii, sfătuia şi mângâia pe toţi cu cuvinte de folos, apoi urca din nou la peşteră, unde relua programul aspru.

Pentru sfinţenia vieţii sale şi pentru darul vindecării a tot felul de boli, numele Sfântului Nicodim de la Tismana a devenit cunoscut până dincolo de hotarele Ţării Româneşti, printre cei vindecaţi de Sfântul Nicodim fiind şi fiica regelui Sigismund, care era bolnavă de epilepsie.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, Sfântul Nicodim, împreună cu câţiva ucenici, întemeiază pe valea Jiului Mănăstirea Vişina, cu hramul Sfânta Treime, în locul unei sihăstrii mai vechi, iar în anul 1400 întemeiază Mănăstirea Prislop, numită şi Silvaşul de Sus, în ţinutul Hunedoarei, cu acelaşi hram, loc în care s-a nevoit Cuviosul câţiva ani, perioadă în care a scris cu mâna sa un Evangheliar slavon (1404-1405), care se păstrează până astăzi.

Sfântul Nicodim de la Tismana s-a mutat din viaţa vremelnică, la 26 decembrie 1406, iar sfintele sale moaşte au fost îngropate în biserica Mănăstirii Tismana, în mormântul dinainte pregătit.

După ce trupul său a fost descoperit neputrezit, după ce Dumnezeu i-a proslăvit moaştele cu dar izvorâtor de mir şi cu facere de minuni, acestea au fost scoase şi puse în raclă, fiind aşezate cu cinste în biserica zidită de el.

A fost canonizat probabil de Patriarhia de Constantinopol, căci Basarab cel Tânăr Ţepeluş ce refăcuse Cetatea Bucureştilor şi voia să o împodobească cu sfinte  moaşte, vorbea deja despre Sf. Nicodim într-un hrisov din 2 aprilie 1480.

După ce Basarab cel Tânăr a dorit să ridice din Mănăstirea Tismana moaştele Sfântului şi să le ducă la Bucureşti, el s-a arătat în vedenie unuia din călugări, poruncindu-i să spună egumenului să-i ascundă moaştele şi numai un deget să-i ia de la mână pentru evlavia locuitorilor. Astfel că egumenul s-a conformat, a luat un deget de la mâna sfântului şi mir de la moaştele sale şi acestea au fost puse într-un vas de cositor, împreună cu o cruce mare de plumb, pe care o purta sfântul la grumaz, fiind aşezate în sfânta Mănăstire Tismana până în prezent.

După ascunderea moaştelor sfântului şi din cauza multor răzmeriţe şi robii, locul ascunzătorii a rămas necunoscut până în zilele noastre.

Trebuie spus că cea mai veche relatare păstrată a vieţii Sfântului Nicodim ne-o dă într-o formă rezumată Paul de Alep, în anul 1654, fiind relatată tradiţia păstrată la Tismana, la două veacuri şi jumătate de la moartea Sfântului.

În afară de racla de argint de la Tismana din 1671, ce redă episoade din viaţa cuviosului, a mai existat o „viaţă aghiografică” în slavonă, scrisă de ucenicii sfântului, dar care s-a pierdut şi pe care o citează ieromonahul Ştefan în biografia Sf. Nicodim, scrisă de el în 1838.

De asemenea, în anul 1767 ieşea din tiparniţa de la Râmnic, „Slujba Osebită” a Cuviosului Nicodim Sfinţitul, în care este cuprinsă şi o biografie elogiu a acestuia, scrisă de Partenie, Episcopul Râmnicului.

A fost canonizat prin tomosul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române abia după aproape 600 de ani, în 1955, fiind pomenit sub numele de Sfântul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, şi cinstit în calendarul ortodox în data de 26 decembrie.

Fotografii din arhiva personală, august 2016