Arhiva de istorie orală vă prezintă şi în această lună câteva dintre mărturiile celor plecaṭi din România comunistă, care au vorbit despre aventura ajungerii în Occident şi despre începuturile traiului lor în lumea liberă. Sunt povestiri pline de acṭiune, triste sau nostime, care fac parte dintr-o realitate mai puṭin cunoscută nouă.
Nicolae Dima – un „frontierist” ajuns în SUA
Profesorul Nicolae Dima provine dintr-o familie de ṭărani ilfoveni care au suportat cu greu colectivizarea, distrugerea satelor şi apăsările de tot felul. Vederile sale despre regimul instalat cu ajutorul sovieticilor îi erau împărtăşite de fratele Ion care de altfel a şi fost arestat în 1954. Nicolae Dima, student la Politehnică, a fost dat afară din facultate. Atunci s-a hotărât să fugă din ṭară. Într-o noapte de mai a anului 1956 a încercat să treacă printr-un punct de frontieră cu Iugoslavia. Îşi planificase totul cu mare minuṭiozitate – avea informaṭii precise şi hartă -, totuşi a fost prins. Condamnat la doi ani închisoare, a ajuns la Aiud, Gherla şi Jilava unde comportamentul său rebel i-a mai adăugat câte ceva la anii de detenṭie. După eliberare, în 1962 tânărul a devenit student al Facultatăṭii de Geografie pe care a absolvit-o; a refuzat apoi să plece în satul în care fusese repartizat ca profesor. Printr-un concurs de împrejuărări, în anii 1967-1968 a fost meteorolog la Aeroportul Internaṭional de la Băneasa. În tot acest timp ideea de a pleca definitiv din ṭară nu l-a părăsit, numai că a doua oară, mai înṭelept şi mai experimentat, a ales o altă cale. Ajuns după alte multe peripeṭii în Statele Unite, a fost jurnalist, profesor şi publicist, meserii cu ajutorul cărora a încercat mereu să facă cunoscute Occidentului mizeriile traiului din România ceauşistă.
Un plan destul de precis
„Am încercat să plec, am luat şi doi prieteni cu mine, din cartier, erau prietenii mei cei mai buni. Am zis eu că sunt pregătit, dar n-am fost pregătit! E foarte greu să fii pregătit la 19 ani şi jumătate pentru o acṭiune care e dură. N-ai nevoie numai de curaj şi de iniṭiativă, ai nevoie de informaṭii şi ai nevoie de stăpânire de sine ca să treci de obstacolele pe care le ai în cale. Ştiam eu de ceva dintre ele, dar nu ştiam despre toate. Până la urmă, mult mai târziu, când am ajuns în America şi am fost profesor la Şcoala Militară de Comando unde eram profesor de ştiinṭe politice, colegii îmi spuneau prin ce cursuri treceau ei ca militari, ca să acṭioneze în spatele frontului inamic. Păi aia e şcoală, nu e glumă!…
Totuşi aṭi făcut un plan pe unde să treceṭi. Cum aṭi făcut?
Da, am făcut un plan destul de precis. Am avut un coleg care era din zonă, deci am avut informaṭii foarte precise din zonă. Şi nu puteai să intri în zonă fără să ai un buletin local sau o aprobare de intrare în zona de frontieră. De exemplu, de la Bucureşti, trebuia să ajungi la Timişoara. Dar prin zona Orşova-Turnu Severin n-aveai voie să te opreşti, dacă nu aveai buletin local sau permis că lucrezi sau că eşti trimis acolo – te controla Miliṭia. Or, de la Timişoara… acest prieten mi-a spus că în gara Voitec probabil – dar în mintea mea [lucrurile acum sunt neclare], sunt 55 de ani de atunci! – gara era pe stânga. Şi acolo era Miliṭia care controla. Dar dacă coborai pe dreapta era un magazin unde nu te controla nimeni, pentru că de acolo nu puteai să intri în sat; sau puteai să intri în sat, ascunzându-te. Şi de-acolo, mi-a spus el, să urmăresc calea ferată care mergea la Giera, ultima localitate spre Iugoslavia, care fusese dezafectată la frontieră, dar calea ferată exista. Deci am ṭinut calea ferată până la Giera şi când m-am apropiat de comună – aveam hartă cu aceste localităṭi – am stat acolo peste noapte. Şi a doua noapte am ocolit satul Giera şi am ajuns spre frontieră. Deci lucrurile au mers destul de bine până acolo. Şi acolo trebuia să nu mai fie sârmă ghimpată, că sârma ghimpată începuse să fie scoasă din majoritatea zonelor. Dar ce nu mi-am dat eu seama e că primăvara, la sfârşitul lunii mai, culturile sunt deja înalte şi sunt atât de ude încât practic mergi numai prin mocirlă. Şi pământul, fiind de altitudine foarte joasă, musteşte peste tot, după o ploaie. M-a făcut praf chestia asta!.. Ce, o noapte am făcut câṭiva kilometri!
Şi am ajuns într-o pădurice şi acolo trebuia să urmărim frontiera, dar eram prea departe ca să vedem frontiera, dar vedeam satul, oarecum. Am stat ascunşi toată ziua şi noaptea următoare am încercat să ne apropiem de frontieră, potrivit hărṭilor mele, dar fiind noapte nu mai vedeam harta – nu m-am gândit bine – şi lanterna nu mai funcṭiona şi ne era şi frică să aprindem ceva şi am nimerit în altă zonă decât cea în care trebuia să nimerim. […] Şi am încercat să ocolim, dar nu ştiam, la nord sau la sud şi am luat-o într-o zonă şi pe urmă ne-am lovit de nişte sârme la care erau legate tinichele de tot felul, care sunau, şi imediat s-a dat alarma; am încercat să fugim. Frontiera era aproape, se vedea de-acuma, când au tras ei trasoare şi rachete, câteva secunde vedeai şi am văzut gardul de sârmă ghimpată şi turnul de control. Dar la turn nu era nimeni, noaptea nu stătea nimeni la turn – asta mi se spusese – pentru că n-aveau ce să vadă, decât cu reflectorul. […] Noaptea erau patrule care mergeau din când în când şi noi trebuia să nimerim cumva între două patrule sau într-o perioadă când, pe la 2-3 noaptea, mi s-a spus că şi patrulele stau pe loc…. Ei, n-am nimerit… Imediat am auzit că s-a dat alarma şi atuncea ei s-au mobilizat, nu ştiu dacă au venit dintr-o parte sau din două părṭi, dar trebuie să fi fost probabil vreun grup de 10 soldaṭi cel puṭin, pentru că, apropiindu-se de noi, au început să tragă şi pe urmă la proces au spus că au tras vreo 100 de cartuşe. Auzeam cartuşele, ai impresia că-ṭi trec pe lângă ureche, dar nu ştiu cum este exact, cum se aude cartuşul de aproape sau de departe. Nu ne-au lovit, că nici ei nu vedeau. Mai târziu mi s-a spus că au tras la întâmplare şi că pe urmă au şi tras mai mult, pentru că în funcṭie de cât erau de vigilenṭi, luau nişte recompense. […] Şi atuncea a venit şi un câine şi mi-a sărit în spate, un câine lup şi când ei s-au apropiat mi-am dat seama că era inutil… Am fugit spre gard, dar gardul era înalt, de doi metri jumate, nu puteam să-l trec sub nicio formă! Am încercat şi când m-a pus câinele jos şi trei-patru soldaṭi cu arma, mi-am dat seama că este inutil. Şi mi-am păstrat calmul… nu-mi aduc aminte să-mi fi fost grozav de frică. […] Dar nu s-au purtat urât cu noi. Cumva, probabil că şi noi le-am inspirat puṭină… să nu spun „milă„, dar ceva…
Niciodată n-am să-mi dau seama ce s-a întâmplat, aveam deci acele cópii care indicau elemente foarte amănunṭite, nu erau cópii xerox, erau făcute de mână. Noi categoric am trecut de satul care era lângă frontieră. Ei, când ne-au dus la Divizia de grăniceri, un căpitan a insistat: „Vezi, uite aici v-am prins!… uite aici, aici v-am prins.„ Şi atunci eu mi-am dat seama că ei n-au vrut să accepte că ne-au prins la frontieră, ne-au indicat [locul capturării] înainte de satul Giera! Şi au luat toate hărṭile şi nu le-au mai dat Securităṭii…
Deci n-aveau nici ei interes să se ştie că aṭi înaintat atât de mult…
Exact!…”
A doua oară
„De ce aṭi dorit iar să plecaṭi? De ce aṭi insistat atât de mult să plecaṭi?
A, am urât comunismul!…[…] Am urât atât de mult comunismnul, încât nu puteam suporta! Eu ajungeam la casa de nebuni sau în închisoare din nou. Şi la un moment dat chiar am spus unei colege, m-am revoltat pe sistem şi am spus cu voce tare ceva critic la adresa regimului şi ea s-a speriat şi a spus: „Dar tu ori eşti provocator, ori eşti nu ştiu ce…„ şi mi-am dat seama că am depăşit limita. Deci nu, nu puteam…
Încercaṭi periodic să obṭineṭi paşaport?
Nu, nu… că în timpul facultăṭii n-am făcut nici cea mai mică încercare, că mi-era frică să nu mă depisteze. După ce am terminat facultatea şi m-am angajat, am încercat de două ori. O dată nu mi-au dat niciun răspuns, a doua oară mi-au răspuns că nu s-a aprobat, simplu, printr-o carte poştală… Într-adevăr, e o enigmă cum mi-au dat [până la urmă] drumul să plec din ṭară. […] S-a întâmplat un lucru: iniṭial, paşapoartele au fost la Ministerul de Interne şi după aceea s-au mutat la Turism, la O.N.T., O.N.T. „Carpaṭi„. Exact în acea perioadă au fost multe „scăpări„, când s-au mutat de la Ministerul de Interne la Oficiul Naṭional de Turism.
Deci dumneavoastră aṭi cerut să plecaṭi în excursie, unde?
La Belgrad…
Şi între Belgrad şi Austria cum s-a întâmplat?
Am avut nişte relaṭii personale… E mai complicat: am cunoscut o franṭuzoaică, venise la Bucureşti ca turistă, am rugat-o să plece în Iugoslavia, să-mi aducă îmbrăcăminte iugoslavă, adică ce se purta. Printr-o altă relaṭie am luat contact cu nişte români din Banatul iugoslav, care aveau rude la Belgrad. Am cumpărat bilet până la Ljubljana şi să trec din Ljubljana în Austria. […] De data asta eram mult mai sigur pe mine, eram mult mai pregătit şi eram oarecum stăpân pe situaṭie, eram un om matur. Ştiam ce vreau. Dar de emoṭii n-am scăpat! De emoṭii n-am scăpat sub nicio formă…”
Am crezut că am ajuns în Rai
„În grup era o doamnă – când ne-am dus în excursie în Iugoslavia – care-l cunoştea pe ghidul care ṭinea paşapaoartele şi prin ea am obṭinut paşaportul meu. Ei, şi cu acel paşaport m-am dus după aceea la austrieci şi am luat viza, adică m-am dus la Ljubljana şi de-acolo, prin alte relaṭii – mi-a fost frică tot timpul – am ajuns la frontieră şi la frontieră nu m-a controlat nimeni. Adică sârbii s-au uitat, iugoslavii, dar germanul m-a întrebat: „Ai viză?„ „Da, am viză…„, nu s-a uitat la paşaport. Şi am ajuns la Viena de unul singur… Când am ajuns la Viena am crezut că am ajuns în Rai. Te rog să mă crezi că a fost a doua stare de „ebrietate„, entuziasm aşa, de neconceput – râdeam de unul singur că am scăpat! Deci prima a fost când am terminat facultatea, a doua când am ajuns la Viena. Şi n-am fost singurul, am întâlnit alṭi români şi ne opream şi discutam şi nu puteam să ne oprim din râs şi de bucurie şi de fericire că am scăpat! [Era] în ’68, în ’68, prin octombrie. După vreo trei luni mi-au dat azil politic, dar a trebuit să muncesc şi am muncit la o fabrică de linoleum, muncă foarte grea, dar noroc că fusesem antrenat la rugby. […]
Deci cu azil politic şi cu acel paşaport am plecat în Germania. Şi din Germania prin altă relaṭie la Paris şi de la Paris m-am întors înapoi prin Elveṭia, Italia şi înapoi în lagăr. Aveam bani suficienṭi cât să fac călătoria. Eram convins că ajung în America, muncesc, fac bani, ajung mare etc. […] De fapt, în lagăr existau câteva ṭări care primeau refugiaṭi, necondiṭionat, una era Suedia, alte opṭiuni erau Statele Unite şi Canada. America nu prea vroia să primească membri de partid, trebuia să declari şi să motivezi, Canada îi mai primea. Şi puṭini plecau în Australia. Foarte puṭini se gândeau la Africa de Sud. Şi eu m-am dus cu mai mulṭi prieteni la Ambasada Africii de Sud şi ei ne-au spus că în cazul meu, pentru că nu am o meserie concretă, nu mă primesc decât dacă îmi găsesc mai întâi serviciu, pentru că nu vor să aibă şomeri albi şi europeni! Dar n-am putut să rezist la atracṭia Americii, aşa că am optat pentru America, având oarecum în rezervă, dacă vreau să rămân în Europa, Suedia, dar era o idee, n-am făcut niciun pas în sensul ăsta…. Cu toate că cei care au plecat în Canada au avut o primire mult mai umană decât noi, în America. În America te aruncă pe stradă, eşti de capul tău. Ai un sponsor, un girant – care la mine a fost un prieten, dar la cei mai mulṭi la Biserica Ortodoxă – şi dacă îṭi găsea serviciu bine, dacă nu, te descurcai cumva. În timp ce în Canada de la început îṭi dădea o sumă de bani care echivala cât un salariu minim şi un an de zile învăṭai limba sau încercai să-ṭi găseşti serviciu în meserie. Dar, mă rog, opṭiunea mea a fost America.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2014]
