Deşi părinṭii nu i-au încurajat înclinaṭiile sportive, iar educaṭia pe care i-au dat-o avea alte ṭinte, Alexandru Popescu s-a dovedit a avea chemare pentru sportul de performanṭă. Fotbalul din anii primei copilării fusese înlocuit de mamă cu nataṭia, sperând că astfel „va pierde mai puṭin timp” din orele de studiu. Dar destinul omului nu poate fi păcălit, iar în 1951 au apărut primele succese atât cu echipa de polo, cât şi la înot individual. Trei ani mai târziu, Alexandru Popescu devenea primul înotător român la categoria delfin, o tehnică pe atunci nou apărută. În 1955 a fost clasat al doilea delfinist din lume şi a apărut în revista franceză Miroir Sprint. Între timp antrenamentele şi le făcea vara la Ştrandul Tineretului şi iarna la Sala Floreasca, pentru că Bucureştiul nu avea încă bazine acoperite. În 1956 când a fost trimis ca reprezentant al României la Olimpiada din Australia, a luat împreună cu echipa locul 5 la polo, iar la înot individual locul 8 – poziṭii fruntaşe, cu care România se putea mândri. La sfârşitul anilor ’60 sportivul Alexandru Popescu era absolvent al Institutului de Educaṭie Fizică din Bucureşti şi salariat al Clubului Dinamo. Abia atunci s-a gândit serios, pentru prima oară, să plece în Occident. Iată cum s-au petrecut lucrurile în 1971, potrivit propriei sale mărturii:
„Când eram la Melbourne am fost cooptat de o organizaṭie din America şi care mi-a propus ca să rămân în Australia; să plec cu ei în America, să îmi fac acolo studiile, să înot pentru ei, să joc polo pentru ei. A fost un moment foarte greu pentru mine. […] Propunerea asta, mă rog, m-a răscolit foarte mult, aveam părinṭii acasă, eram singurul copil şi m-am gândit foarte mult: să rămân, să nu rămân… şi am hotărât să nu rămân. […]
[15 ani mai târziu] am luat hotărârea să plec în străinătate, fiind foarte dezamăgit de felul cum s-a desfăşurat în domeniul meu activitatea. Dezamăgirea a început în cu un an înainte de a-mi da demisia de la Dinamo. A fost o mare dezamăgire pentru mine ce s-a întâmplat atuncea, dar nu vreau să intru în amănunte… […] Prima dezamăgire a fost în 1964 – şi nu vreau să vorbesc despre ea – şi a doua a fost la începutul anului ‘71. Şi în momentul acela, fiind încă antrenor de stat, am luat hotărârea – care implica multe riscuri personale! – să rămân în străinătate cu prima ocazie şi de care eram conştient că pentru mine va avea [consecinṭe grave]… că o voi plăti cu un preṭ foarte înalt, pe care l-am şi plătit după aia, însă am acceptat treaba asta, am încheiat un capitol…
A urmat plecarea în Germania…
Am plecat iniṭial la Barcelona, la un congres. Iar de acolo am zburat la München unde am şi rămas.
Avaṭi pe cineva la München?
Da-da, aveam… Aveam nişte rude care erau deja aicea şi soṭia mea, fosta mea soṭie, a plecat în acelaşi timp, era la Viena şi am stabilit să ne întâlnim la Munchen unde, mă rog, am devenit cetăṭeni germani în trei săptămâni. Şi după aceea am făcut renunṭare la cetăṭenia română, că era condiṭia sine qua non ca să-mi revăd copilul [rămas în ṭară] şi am primit apoi copilul, după vreun an şi jumătate. […]
Primele momente au fost foarte neplăcute pentru că erau mai mulṭi factori. Un factor era nesiguranṭa dacă am făcut un pas bun sau nu. În al doilea rând, era nesiguranṭa când îmi voi revedea copilul şi dacă îmi voi revedea copilul! În al treilea rând, ştiam precis că locul pe care l-am avut în societatea românească n-o să-l am probabil niciodată în societatea germană. […] Era şi problema… nu ştiam cum o să se desfăşoare viaṭa mea mai departe, dacă o să-mi mai revăd părinṭii, eram singurul copil al părinṭior. Înainte de plecare i-am spus mamei şi tatei şi sigur că au avut un şoc. Eu trebuia să plec a doua zi imediat, deci nu ştia absolut nimeni în afară de ei. Erau multe semne de întrebare. Pe urmă, era dezamăgirea asta imensă cu care am plecat din România şi… a urmat o perioadă grea, în care eu m-am străduit să uit România. Şi sigur că erau nişte rădăcini foarte adânci.
V-aṭi simṭit rupt şi reimplantat aici?
M-am simṭit rupt şi reimplantat aici vreo doi-trei ani până când, cu multă tenacitate, am învins treaba asta şi, într-adevăr, nu mai spuneam „nu mă interesează România„, plângând în altă cameră, am scăpat de treaba asta… […] Aici era o altă mentalitate, mă rog, cum să spun, e foarte greu de spus…
Eu m-am adaptat relativ repede, dar complet eliberat de trecut [am fost] de-abia după vreo trei ani, când s-au stins aceste… acest „foc„ pe care eu am încercat tot timpul să-l sting. […] Pe urmă eu, încheind acest capitol, am spus: eu nu am voie să rămân într-un ghetou românesc cum rămân alṭi români. Şi neavând probleme de limbă, eu mi-am căutat conexiuni în societatea germană. Sigur că mi-a fost mai uşor, fiind la universitate, fiind acolo, într-un alt mediu.
Când aṭi primit angajamentul la universitate? La cât timp după venirea aici?
Un an şi jumătate… În 1973, când s-a înfiinṭat această universitate, când a intrat să-i zic „pandantul„ lui ICEF la Facultatea Tehnică [din München], Technische Universität, ca una dintre cele 20 şi ceva de facultăṭi.
Şi până atunci ce aṭi făcut?
Până atunci am fost la un liceu profesor de sport.
La cât timp aṭi avut primul angajament?
Patru-cinci luni, după ce mi-am terminat toate actele, mă rog, şi între timp m-am hotărât să nu mă duc în nordul Germaniei unde trebuia să fiu antrenor federal la Federaṭia Germană. S-a dat un concurs aicea, la München, la vreo cinci luni după ce am venit eu aici, pentru obṭinerea postului şi am câştigat acest concurs. Şi atunci era problema ce fac până în ’73 [când se deschide facultatea] şi-am spus dom’le, mă duc… m-au luat cu mâinile deschise la un liceu, aicea, în Schwabing. Şi pentru mine era şi o întâlnire cu sistemul de învăṭământ de-aicea, care era cu totul altfel decât în România. Nu exista nimic autoritar, trebuia să te impui prin… nu cu forṭă, nu cu „te dau afară„. Şi sigur că a fost pentru mine o perioadă foarte bună; n-a fost uşoară, pentru că aveam de-a face cu copii de oameni foarte bogaṭi care mai veneau şi drogaṭi şi profesorii aveau groază de ei, cum scapă de ora respectivă. Dar pentru mine a fost o şcoală foarte bună…
Bine, atunci când am intrat la facultate problemele erau mai simple, pentru că intrau oameni care vroiau să înveṭe, nu trebuiau să înveṭe. Deci era mai uşor… Erau mai maturi, trecuseră de criza asta. […] Şi pe urmă a mers foarte uşor mai departe.
La cât timp aṭi putut avea o locuinṭă pe care să o simṭiṭi ca fiind „acasă„?
Locuinṭa am primit-o… la vreo opt luni, aşa cum am vrut-o eu… la vreo opt luni, aşa. Pe vremea aceea era foarte uşor să găseşti un serviciu, să găseşti o locuinṭă. Nu erau problemele care sunt acuma. E mult mai dificil să vii acuma dintr-o ṭară într-alta şi să te ia cineva cu braṭele întinse, să tragă de tine „avem nevoie de tine!„ – au cam trecut timpurile astea!”
[Interviu de Silvia Iliescu, München, 2009]
