În familia Câmpeanu, o familie dâmboviṭeană de proprietari de pământuri, liberalismul şi, în general, pasiunea pentru politică aveau tradiṭie. Dumitru Câmpeanu, membru al Partidului Naṭional Liberal, a fost în România interbelică prefect al judeṭului Dâmboviṭa. Fiul său Radu, născut în 1922, a adoptat aceeaşi doctrină politică. Ştiinṭa căpătată în acest domeniu, precum şi un talent oratoric deosebit i-ar fi putut aduce lui Radu Câmpeanu o carieră politică strălucită, dacă regimul comunist nu ar fi distrus totul. În 1945 tânărul liberal era absolvent al Facultăṭilor de Drept şi Ştiinṭe Economice şi preşedinte al Tineretului Universitar Naṭional Liberal. El a fost conducătorul studenṭilor liberali care au organizat, împreună cu ṭărăniştii, ultimul miting anticomunist, în Piaṭa Palatului, la 8 noiembrie 1945. Fiu de moşier şi pe deasupra încărcat cu astfel de „păcate politice”, nu avea cum să scape închisorilor comuniste. După perioada de detenṭie (1947-1956) Radu Câmpeanu a lucrat în construcții – la Întreprinderea Drumuri și Poduri din București – până în 1973 când a fost „cumpărat” de familia lui stabilită în Franṭa. Perfect adaptat ṭării de adopṭie, în cei 17 ani petrecuṭi în Franṭa Radu Câmpeanu şi-a putut pune în valoare calităṭile de organizator şi de bun român: a fondat Asociația Foștilor Deținuți Politici de la Paris (1978) şi a contribuit la formarea Consiliului Național Român (1978); a înfiinṭat Clubul de gândire liberală (1986); a editat Buletinul Internațional pentru Românii din Exil — BIRE; a vorbit despre România la posturile Radio Europa Liberă şi BBC. În 1990, întors în ṭară, a reînfiinṭat Partidul Naṭional Liberal al cărui prim secretar general a fost.
Povestindu-şi viaṭa într-un interviu amplu păstrat în Arhiva de istorie orală, Radu Câmpeanu şi-a amintit cu multe amănunte istoria tragicomică a plecării sale din ṭară.
Eram urmărit tot timpul
„Am plecat din ṭară pentru că aicea eram într-un fel urmărit tot timpul. De pildă, la întreprindere unde lucram, nu puteam, în calitate de specialist în calculul productivităṭii, nu puteam niciodată nici măcar să public în Gazeta de perete, cu numele meu, un calcul sau un studiu despre productivitatea la şantiere – că lucram în construcṭii. Nu mi-au dat voie nici să mă duc la Rusciuk pentru o zi… Peste tot simṭeam… simṭeam că sunt – şi eram! – [urmărit].
Pot să vă spun că într-o bună zi am fost chemat… stând eu în biroul meu […] se prezintă la mine un domn de la Întreprinderea de Drumuri şi Poduri, foarte bine îmbrăcat, civilizat, care spune că vrea să-mi vorbească. […] Şi-mi spune: „Nu, nu, nu pot aicea vorbi…„ şi mergem într-un hol, destul de surprins eu. La care el îmi scoate aşa, reverul şi-mi arată o legitimaṭie de Securitate şi schimbă tonul imediat. „La ora cutare, după masă„, nu mai ştiu, „să fii în Domniṭa Bălaşa, jos, acolo. Să fii, la ora cutare să fii acolo, pentru că o să ṭi se pună nişte întrebări„. Eu destul de mirat, vă imaginaṭi, când am văzut securitatea, după ce ieşisem din închisoare, chiar trecuseră câṭiva ani, câṭiva ani de şantier, câṭiva ani de… Venisem de pe şantiere şi eram la Întreprinderea de Drumuri şi Poduri. Pe şantier am lucrat 8 ani, pe Bărăgan, după aceea. Deci cam aşa, era ‘60-’62, cam aşa. […] Mă duc, mă bagă într-un birou, un domn civilizat, aşa, cu cravată, cu cămaşă foarte frumoasă, de mătase. Îmi pune nişte întrebări, cam aşa, zice: „A venit aici în ṭară un prieten de-al dumitale…„ – venise. Zice: „Şi s-a întors pe urmă. Acolo însă a povestit tot felul de lucruri, ce-ai vorbit…„ Eu am spus că Ceauşescu cred că este un debil şi un cretin, i-am spus eu lui [prietenului meu]. Şi el s-a apucat prosteşte [să spună], că oamenii, ştiṭi, în Occident de multe ori uitau presiunea şi teroarea din ṭară… […] Eu mi-am dat seama imediat că lucrul era adevărat şi atuncea am început să spun: „Dom’le, probabil că a fost o interpretare greşită a celui care a vorbit, eu sunt un om cu educaṭie, nu spun vorbe insultătoare…„ El s-a uitat lung la mine, evident n-a crezut nimic din ce i-am spus şi mi-a spus aşa: „Să ştii că noi ştim şi ce mănânci!„ mi-a spus aşa… „şi ce mănânci ştim. Şi fii atent: să nu faci, să nu vorbeşti nimic şi dacă îṭi vin prieteni din străinătate să nu mai spui nimic nici despre legea salariilor, nici părerile dumitale. E ultima dată că-ṭi mai pun această chestiune! Încă o dată, să ştii că ştim şi ce mânânci seara…„ Evident, era o exagerare fără îndoială, dar… în felul ăsta am trăit eu! […] Aşa că am trăit sub această teamă. Pe urmă, mi-a dat seama că aveam un copil, un fiu care ar fi purtat totdeauna – totdeauna! – stigmatul tatălui său. Pentru că eu aveam şi „origine nesănătoasă„, avusesem şi toată atitudinea pe care o avusesem, politică, fusesem şi închis atâta vreme, deci nu puteam să fiu decât un proscris. Şi nu puteam să trăiesc, era o… simṭeai această apăsare a Securităṭii – eu cred că toată lumea a simṭit-o, mai puṭin sau mai mult, s-a simṭit atunci, deci nu era nimic nou.”
Regimul comunist vindea „marfă umană”
„Având în vedere că familia mea era acolo… ei m-au plătit – m-au plătit! Exista o reṭea prin Londra, un domn, un evreu originar, cred, din Dorohoi sau din Botoşani, un om foarte cinstit de altfel care se stabilise la Londra. El avea legăturile cu Comitetul Central [al PCR] sau cu Biroul Politic şi în momentul în care regimul de aici avea nevoie de valută pentru ştiu eu ce treburi acolo şi n-avea destulă, vindea „marfă umană„. Nu numai eu am fost vândut, mulṭi. […] Şi am fost plătit, dacă mai ṭiu eu bine minte, eu şi fiul meu care avea 15 ani, 10.000 dolari care au trebuit să fie depuşi la Geneva la o bancă – nu era Banca Română de Comerṭ Exterior, altă bancă, o bancă elveṭiană – acolo… de-asta vă spun că omul era foarte corect: în momentul în care „pachetul„ sosea – eu eram „pachetul!„ – îi trimitea lui la Londra o fiṭuică aşa, mică, „A sosit pachetul cutare, Câmpeanu şi fiul„, data cutare, „sunt la Paris„. Cu această hârtie el cerea viramentul banilor în conturile româneşti de acolo…
Dar n-am ajuns dintr-odată. Primul care a plecat, cumpărat şi el, a fost fratele meu. Aveam un frate mai mare, făcuse şi el închisoare un an de zile, un an şi jumătate. Şi lui i-au dat drumul, mie nu mi-au dat [atunci], cu toate că făceam parte din acelaşi „pachet„. Ăsta a fost marele avantaj al meu, că banii n-au putut să fie primiṭi dacă nu era tot „pachetul„! Şi pe mine m-au mai ṭinut încă opt luni, aproape 10 luni. Şi cumnatul meu, cumnatul meu care era la Paris, a şantajat Ambasada Română ducându-se cu un deputat francez pe care-l cunoştea. Cumnatul meu se numea Nick Coandă, rudă îndepărtată cu Henri Coandă. S-a dus şi le-a spus: „Ştim de târgul pe care-l faceṭi, circuitul cu… vindeṭi oameni. Dacă nu-i daṭi drumul lui Radu Câmpeanu o să dăm în vileag toată această reṭea.„
Şi m-am trezit după opt luni sau 10 luni aproape, venind la mine acasă un tip. Când l-am văzut fără cravată, îmbrăcat aşa, am crezut că-i muncitor de la canalizare, de la apă… Când deschid uşa: „Radu Câmpeanu cine e?„ „Eu„. „Şi Barbu Câmpeanu cine e?„ „Fiu-meu„. Şi-atunci îmi scoate de la buzunarul de la piept, aşa, o hârtie, o scoate aşa, mai citeşte o dată „Radu Câmpeanu… Barbu Câmpeanu… repede!„, zice, „repede vă faceṭi actele„ – că erau vreo 14-15 acte care trebuiau făcute – „şi plecaṭi imediat„. Vă imaginaṭi că pentru mine a fost un lucru extraordinar să plec din această presiune extraordinară! Între timp, se prăpădise mama mea care era un lucru care m-ar fi ṭinut aproape, chiar împotriva… m-ar fi ṭinut în ṭară. Eu aveam nu numai o afecṭiune enormă pentru mama mea, şi un respect extraordinar pentru ea, n-aş fi lăsat-o singură, poate că n-aş fi lăsat-o, cu toată dorinṭa mea de eliberare. Când mi-a spus lucrul ăsta, evident am început să-mi fac formele, ştiind că după două luni trebuie… nu mi-au dat drumul nici după două luni şi după patru luni a revenit tipul şi mi-a spus: „Acuma şi mai repede să le faci!„”
„Noi avem mână lungă”
„După ce am avut toate actele am fost chemat, mi se pare pe [strada] Nicolae Iorga, la un colonel care mi-a spus „Ai să pleci nu cu trenul, cu avionul…„ Nu ştiu, n-am înṭeles de ce. „La Paris„, zice, „să nu uiṭi niciodată că noi ştim ce ai să faci acolo. Nu uiṭi! Noi avem mână lungă… mână lungă! Iar dacă vrei să fii om cinstit, cetăṭean cinstit al României, sigur te poṭi adresa ambasadelor noastre, serviciilor noastre, dar noi o să ştim tot ce faci„. Şi mi-au dat drumul şi am plecat cu fiu-meu. Aşa am plecat eu la Paris.
Norocul meu a fost, întâi că stăpâneam foarte bine limba franceză; în al doilea rând că aveam acolo câṭiva prieteni vechi care începuseră să-şi facă cariera acolo. Unii dintre ei au fost închişi cu mine la început, când erau studenṭi sau terminaseră facultatea. Şi acolo aveau situaṭii destul de bune. Şi ei m-au recomandat şi am putut să intru destul de repede, eu am ajuns acolo în luna august când e lună de vacanṭă şi am intrat în serviciu la începutul lunii octombrie, într-o întreprindere de construcṭii. […] Şi am intrat în aceste întreprinderi de construcṭii unde am lucrat aproape până la venirea mea aicea. Când, după doi ani, datorită unor împrejurări – iar spre norocul meu! – am intrat într-o firmă cu caracter bancar. O firmă, o companie mare, a unui prieten bun de-al meu, francez, pe care-l văd tot timpul şi acuma când mă duc la Paris. Nevastă-mea e prietenă cu nevastă-sa. Ei şi am stat acolo şi am învăṭat multe lucruri din sistemul bancar, sistemul bursier. […]
În exil m-a ajutat foarte mult întâi cultura mea. Adică educaṭia mea şi cultura mea care în mare măsură e franceză, occidentală. Pot să vă spun: cursurile mele de la Facultatea de Drept multe dintre ele erau străine, pe care le aveam în bibliotecă, multe franṭuzeşti, de mari jurişti. Civilizaṭia lor pentru mine n-a fost un lucru nou, care să mă şocheze, le cunoşteam istoria. Le spuneam lor câteodată, francezilor, râzând: „Măi, eu vă cunosc mai bine istoria, vă cunosc şi istorioarele pe care voi le cunoaşteṭi mai puṭin…„ Sigur că da, poate că nu le cunoşteam mai bine decât ei, dar totuşi le cunoşteam. Le cunoşteam mentalitatea, spiritualitatea… Eu am intrat foarte uşor în societatea franceză şi am fost primit foarte bine, foarte bine, trebuie să recunosc. Aşa că exilul meu din acest punct de vedere a fost un exil care mi-a permis să-l educ pe băiatul meu, să facă toate şcolile cuvenite. Eu să trăiesc, eu şi cu nevastă-mea, să trăim în condiṭii decente, aş putea spune chiar dacă nu… nu de bogăṭie, dar de un nivel care era puṭin mai ridicat decât media, sigur, cu un efort.”
[Interviu realizat de Mariana Conovici, 2000]
