În lumea tenisului – şi nu numai – numele Mihai Rusu este binecunoscut. A început să joace de la 7 ani, iar la 11 a devenit, alături de Ilie Năstase pe atunci elev de 13 ani, campion al Bucureştiului la juniori. Familia în care s-a născut în 1948 fusese, cel puṭin din partea mamei, din vechea elită a Bucureştiului: bunicul său era generalul de brigadă Ioan D. Mihăescu, cel care comandase în război, pe frontul estic, Divizia 1 infanterie (1942-1943) şi Divizia 4 infanterie (1943-1944). Tatăl său avea origini mai modeste, dar era un intelectual, licenṭiat în drept şi filosofie. Astfel, educaṭia pe care a primit-o Mihai Rusu a pendulat între rigiditatea principiilor fiicei de general şi libertăṭile părintelui cu lecturi filosofice. După un an de studii la Facultatea de Construcṭii la care ajunsese „din greşeală”, Mihai Rusu a devenit în 1961 student acolo unde îi plăcuse de la început, la Institutul de Cultură Fizică – viitorul I.E.F.S. A devenit jucător profesionist la Clubul Steaua, campion pe echipe şi membru al Lotului Naṭional al Federaṭiei Române de Tenis. Ajuns în Germania în 1977, Mihai Rusu şi-a continuat cariera la cluburi din liga 1-4, a fost de patru ori campion naṭional la individual şi pe echipe, a devenit antrenor coordonator al Centrului Regional Bavaria, a fost jurnalist sportiv la Secṭia română a postului Radio Europa Liberă.
Cum a emigrat şi cum s-a adaptat la München, cum şi-a adus familia şi cum şi-a pregătit noua carieră aflăm chiar de la domnia sa, într-un interviu păstrat în Arhiva de istorie orală.
„Nu puteam să am cultura Occidentală trăind în România, am venit [la München] cu nişte minusuri extraordinare, dar marea mea şansă a fost că în momentul în care am rămas în Germania, în 1977, am avut foarte mulṭi prieteni nemṭi şi americani, foşti ofiṭeri americani care ocupaseră Bavaria în ’45, pe care i-am cunoscut la tenis şi am trăit în această societate „multi-culti„ cum îi spunem noi şi eu totdeauna le-am spus că m-am născut a doua oară în 3 iunie 1977. […] Argumentul suprem [al plecării mele] a fost: nu am ce căuta aici; mă las de sport şi trebuie să intru „în sistem„ – nu vreau, nu pot! Deci nu vreau să intru „în sistem„, nu vreau să spun „să trăiṭi„, eu nu îl salutam pe generalul Popa, preşedintele Secṭiei de tenis Steaua, general locotenent, şeful Contrainformaṭiilor Militare, cu „să trăiṭi!„. Îl salutam după formula veche pe care o ştiam de acasă: „Am onoarea să vă salut, domnule general„ şi el care era absolvent de şcoală militară, de Academie de Război, şcoala veche, îi făceam o mare plăcere – cred că eram singurul. Numai pe miniştri trebuia să-i salut: „să trăiṭi tovarăşe ministru„… Şi [lui] îi spuneam: „Am onoarea să joc cu dumneavoastră tenis„, nu-i spuneam: „`Permiteṭi să raportez…„ nu intram în sistemul ăsta. […] Ieşeam din „normal„, ieşeam din acea supunere şi din acel yesman înfiorător care exista între ei.
V-a fost teamă de consecinṭele refuzului de a intra „în sistem„?
Nu, că nu m-am gândit până acolo… mi-a fost la un moment dat, am zis dacă sunt aşa de felul meu, se poate să ajung în închisoare sau poate să ajung în lanṭuri sau poate să ajung rău de tot. Cu toate că aveam multe oferte din provincie, aveam de la Baia Mare, aveam de la Constanṭa, de la Brăila să mă duc acolo, unde aveam post de lucru, în provincie mă puteam desfăşura mult mai uşor. Numai că a sta în Bucureşti… era totuşi centrul să spunem şi de civilizaṭie şi de sport, aicea era ceasul, aicea se mişca totul. În provincie mulṭi dintre prietenii mei care au plecat au decăzut: alcool, viaṭă dezordonată – nu numai nesportivă – neîngrijire, i-am văzut, erau deja psihic terminaṭi. Or eu nu vroiam să mă termin şi nu vroiam să-mi reduc etalonul de civilizaṭie, vroiam să-l cresc, drept pentru care am plecat la München.
Cum aṭi putut pleca, în condiṭiile în care aveaṭi dosarul pe care-l aveaṭi şi refuzaṭi să colaboraṭi cu Securitatea? Cum de v-au lăsat să plecaṭi?
Era foarte simplu: eram deja însurat, aveam deja acordul şefului Clubului Steaua, aveam acordul secretarului de partid şi acordul preşedintelui secṭiei, un general, şeful Contrainformaṭiilor Militare, deci era unul din primii şapte-opt oameni ai Ministerului Apărării şi atunci şi contrainformatorul semna. Şi nu era nici asta nicio problemă: contrainformatorului i-am dat ṭigări, i-am dat whisky, i-am dus cămăşi de tenis Adidas, altora le-am adus cămăşi Lacoste, echipament care era la vremea aia… era o avere, o bogăṭie – deci totul se cumpăra. La [strada] Vasile Conta unde era ministerul era biroul de paşapoarte al unui maior de securitate, de fapt Direcṭia Informaṭii Externe, căruia îi dădeam ṭigări şi whisky şi el îmi dădea viza – deci totul se cumpăra! Mie la un moment dat mi s-a făcut lehamite de acest sistem. […] Cu soṭia mea, Silvia… eram proaspăt căsătoriṭi şi când am venit erau 16 pungi aduse de la München care costau vreo 1600 de mărci – 1600 de mărci la vreamea aia era o sumă de neajuns pentru un cetăṭean român chiat bine situat – şi astea erau pungile, deci de 100 de mărci fiecare, cadourile pe care trebuia să le ducă la marii oameni care semnau aprobările.
Ei, şi după ce am citit cartea lui Pacepa mi-am dat seama cum e sistemul: o parte din armată şi o parte din sport era Direcṭia de Informaṭii Externe, cu identităṭi duble. Tot ce ṭinea de relaṭii internaṭionale, CNEFS cum se numea, tot ce ṭinea de relaṭii internaṭionale legate de sport – pentru că plecam în [turnee în] străinătate – totul era cu dublă identitate. Probabil, vă spun astăzi fără niciun fel de jenă, că dacă intram în sistem, puteam oricând să fiu în Direcṭia de Informaṭii Externe! Cunoşteam limba germană, ştiam să vorbesc, creşteam în grad, făceam o funcṭie extraordinară. Dar sunt convins că nu stăteam astăzi împreună să facem acest interviu!
Cu siguranṭă… Cum a fost plecarea, efectiv?
Am plecat… Silvia era în luna a VI-a însărcinată cu Răzvan şi am spus că joc circuitul de turnee, joc Cupa Campionilor, câştig nişte bani – erau şi banii programaṭi -, cumpăr o maşină, un Fiat special 128, sport – era visul meu şi al ei -, ne cumpărăm mobilă şi ne cumpărăm un apartament de trei sau patru camere pe Dorobanṭi, unde se construiau primele case pe valută, 5.000 de mărci costau trei camere şi un apartament cu patru camere 10.000. Simplu de tot!
Şi în momentul în care am ajuns în Germania şi am cunoscut… sau am refăcut aceste relaṭii cu prietenii pe care îi cunoşteam cu un an înainte, cu americanii şi cu nemṭii şi când mi-am dat seama ce se întâmplă în România, i-am întrebat la o bere: „Credeṭi că aş putea să trăiesc aicea?„ Şi ei m-au întrebat: „Dar crezi că ai putea să înveṭi concepṭia noastră, mentalitatea noastră?„Eu am răspuns imediat. Ei mi-au spus: „Dormi bine o noapte, e sfetnic bun, şi ne spui mâine„. A doua zi, seara, tot aşa, la masă, am spus: „Da, pot…„ Şi ei m-au întrebat: „Crezi că poṭi să fii punctual?„ şi am spus da. „Poṭi să fii serios?„ „Da„. „Poṭi să fii de caracter?„ „Da„. „Poṭi să nu jigneşti lumea?„ „Da„. „Poṭi să trăieşti civilizat?„ „Pot…„ „Bine, atunci te acceptă lumea…„. De ce, pentru că au fost înainte jucători români care au venit cu fiṭe, că-s vedete, „I’m a big star„, jucau printre picioare… Or, lumea în Germania acceptă vedetele, dar nu acceptă vedetismele. […] Şi pentru că ştiam foarte bine limba germană, atuncea comunicarea şi integrarea mea s-au produs [repede]… nu ştiu dacă au trecut trei-patru zile şi eram deja neamṭ! Şi în fiecare dimineaṭă mă sculam şi „pupam„ strada care era curată, curgea lapte şi miere şi eu eram liber! Şi nu aveam decât o pereche de saboṭi suedezi, nişte jeans, stăteam la o pensiune, la etajul trei, nu aveam ceas deşteptător, mă trezeam când bătea soarele şi la 7 eram pe teren ca să dau 12 lecṭii, dar eram liber şi sigur că ăsta era preṭul pentru care pusesem în balanṭă libertatea – faṭă de România. În România să fii la Steaua, să fii un fel de pseudo-vedetă – era totul relativ! – faṭă de un om normal, unul din 80 milioane, dar care eşti liber şi atunci balanṭa înclina către libertate, cu preṭul pe care trebuia să-l plătesc.
Soṭia dumneavoastră rămăsese în ṭară?
Da şi nu i-am spus [că rămân în Germania] pentru că era însărcinată. După ce s-a născut Răzvan, atunci i-am spus că am rămas şi că voi face toate demersurile pe linie internaṭională, ca să reîntregim familia. Lucru care s-a şi întâmplat după vreo 14 luni, autorităṭile române au fost mai rapide decât autorităṭile germane.
Nu aṭi avut complicaṭii, neplăceri?
Nu, pentru că am procedat oficial şi foarte corect. Am avut un avocat român şi el ne-a învăṭat pe toṭi să facem o scrisoare la guvern, la partid, la Consiliul de Miniştri, deci familiei Ceauşescu şi miniştrilor… astea sunt drepturile omului. […] „Conform actelor internaṭionale semnate de România că fiecare cetăṭean are voie să se stabilescă unde doreşte el, am luat hotărârea să mă stabilesc la München„, cu rugămintea să dea ordinele necesare pentru întocmirea formalităṭilor de plecare ale familiei mele, soṭie şi băiat. Şi cu promisiunea – funcṭiona atunci – că nu voi întreprinde nimic împotriva României, pentru că autorităṭile române sau Ceauşescu erau foarte sensibili la impulsuri negative, venite nu la adresa României, la adresa lui.
Asta se întâmpla înainte de „defecṭiunea Pacepa„…
Da, asta se întâmpla înainte de „defecṭiunea Pacepa„. […]
Soṭia dumneavoastră a avut probleme în ṭară până să plece?
Sistemul era dur, [însă] cu ea s-au purtat cu mănuşi, n-au forṭat-o, n-au şantajat-o, asta să fie clar, ci pur şi simplu au rugat-o politicos dacă poate să mă convingă să mă întorc. La care, eu ştiam că telefoanele sunt ascultate, între timp dădusem câteva interviuri la Radio Europa Liberă, deci vă daṭi sema că tremura toată aparatura aicea când eu vorbeam de tot felul de nume de sportivi şi despre situaṭie şi cum se construia sportul şi care era mentalitatea [în România]: partid, instructori, ASE, turnătorii, mojicii, numai lucruri din acestea, micimi umane. Era vorba de un colos care se numea sportul românesc şi care suferea tocmai din această cauză.
Deci aṭi vorbit la Europa Liberă înainte de a veni familia…
Da, bineînṭeles! Da, păi aşa au şi aflat că am rămas, asta a fost confirmarea. Părinṭii Silviei, părinṭii mei au zis: „Mihai a vorbit la…„ – le-a fost frică la toṭi, cred că mai mult părinṭilor le-a fost frică. Şi după aia le-am şi spus prin telefon, zic: „Am dat un interviu, am un serial întreg. Staṭi liniştiṭi, aflaṭi şi voi ce nu ştiaṭi„. […]
Cum aṭi ajuns să colaboraṭi cu Radio Europa Liberă?
Şeful de la ştiri Liviu Tofan a fost coleg cu mine la Şcoala germană, colegul meu de bancă. Şi cum el juca tenis, venea la mine şi eu îi dădeam lecṭii de tenis, ştia că sunt absolvent de facultate, m-a întrebat odată dacă nu vreau să suplinesc nişte ore ale colegului lui şi viitorul meu coleg Nicolae Munteanu care se apropia de pensie. Şi am spus „Da, cu mare plăcere, dar nu sunt încă… încep„ Şi încet-încet am început, am început să fac emisiuni. […]
Eraṭi colaborator în 1983?
Da, eram free lancer, dar făceam programele pe semnătura mea. […] Eram singur, intram seara, erau meciuri de fotbal, după meciurile României sau cupele europene la ora 11 seara, făceam programul pentru ora 12 noaptea, cu rezultatele. Orice! Nimeni nu mi-a impus nimic. Or această încredere m-a surprins pozitiv, încât mi-am dat seama: stai, că am o responsabilitate, nu pot să spun tâmpenii. Şi m-a motivat şi mai mult ca să devin exact, să fiu mai meticulos, să nu scap un cuvânt aiurea. […]
Dacă cineva […] crede că Mihai Rusu e vreun viteaz sau că este vreun zmeu – nu! Mihai Rusu este un om internaṭional care a trăit 28 de ani în România, care a lucrat 12 ani într-un sistem american şi vreo 30 de ani în Germania. Şi a luat din toate aceste sisteme de viaṭă ce-i mai bun. Şi s-a lepădat în toate cele trei sisteme de ce-i mai rău. Simplu de tot! Nu-s nici inteligent, nici… vreau să cred că sunt civilizat, vreau să cred că sunt respectuos şi vreau să cred că se poate sta de vorbă cu mine şi ştiu să respect. Şi legea vieṭii mele este pe o carte de vizită: întâi să respect şi să pun calităṭile unui om – contrar obiceiului românesc! – şi la sfârşit defectele.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2009]
