Generalul Adrian Dimitriu-Şoimu, comandant al Regimentului 4 cavalerie din Armata Regală, se delecta uneori scriind versuri publicate apoi într-un volum intitulat Cântecele mele. Soṭia lui, Matilda, era urmaşa boierului Pribegeanu care avea moşii întinse în Bărăgan. Aceştia au fost părinṭii Mariei Adriana născută în mai 1922. După ce a absolvit Facultatea de Litere, fiica generalului s-a înscris la concursul organizat în 1946 de Ministerul Afacerilor Străine care îl avea în încă în fruntea sa pe liberalul Gheorghe Tătărescu. A fost angajată ca ataşat de legaṭie, şi-a făcut stagiul în departamentele ministerului şi a plecat să-şi dea doctoratul în drept la Paris. Acolo se afla când a primit vestea destituirii sale şi a personalului întreg, în 1947, la venirea noului ministru Ana Pauker cu alaiul ei de comunişti. Vrând-nevrând, Maria Dimitru aflată la studii s-a trezit că nu mai este cetăṭean al ṭării sale. Dar soarta i-a oferit o compensaṭie. Pe când îşi făcea lucrarea despre Simon Bolívar şi-a cunoscut viitorul soṭ, pe José Antonio de Villegas, diplomat columbian. Maria Dimitriu a avut trei copii, a făcut alte studii, economice, apoi şi-a construit o carieră strălucită la UNCTAD – United Nations Conference on Trade and Development -, la departamentul economic al Biroului Internaṭional al Muncii, Geneva… A scris articole, a lucrat cu diplomaṭi şi economişti ai lumii, a trăit în America şi Europa. După 1990 s-a întors în ṭară, iar în 2014 ziarele au scris despre ea „ştiri de senzaṭie”: o bătrână cu o vitalitate extraordinară, care se luptă să-şi obṭină proprietăṭile şi conduce maşina.
Arhiva de istorie orală păstrează un interviu cu Maria Adriana Dimitriu de Villegas din vremea când avea 75 de ani. Printre multe subiecte interesante se află şi acela despre împrejurările în care a devenit un român în exil.
„Eu făcusem Literele şi aveam prieteni în toate ambasadele. Ambasada franceză mi-a oferit o bursă ca să fac doctoratul şi am cerut permisiunea Ministerului Afacerilor Străine, că aveam voie la un an concediu fără plată pentru studii superioare în exterior. Şi, fără plată şi cu bursa guvernului francez [am plecat]; îmi aduc aminte foarte bine prietenii mei de atunci de la Ambasada Franṭei – era Jean Paul Boncourt – şi toṭi mă protejau şi profesorul meu de frnaceză, Basil Munteanu, şi mi-au dat această bursă. Am cerut învoirea de a pleca, mi s-a dat şi n-am fugit din ṭară, am plecat ca să fac un an doctoratul la Paris, am plecat cu mai mulṭi, în acelaşi lot erau şi Monica Lovinescu, George Ciorănescu mi-aduc aminte, eram mai mulṭi… un nepot al lui Tătărescu cu care ne-am întâlnit la Facultatea de Drept din Paris. […] Era exact în august ’47, ca să fiu în septembrie la începutul anului universitar la Paris. Şi a apărut o Decizie ministerială […] şi deci am fost destituită odată cu un grup celbru, aş dori să citesc lista celor care au fost destituiṭi în acelaşi timp, patru miniştri plenipotenṭiari clasa I, Lecca, Petala, Radu Cruṭescu, Edmond Ciuntu, faimosul mare diplomat român şi fost ministru la Moscova, Ţimiraş. Toṭi aceştia care au fost destituiṭi pe aceeaşi listă. Eu am primit vestea la Paris. […] 16 diplomaṭi de carieră, am lista în faṭa ochilor, nu ştiu câṭi consuli… şi pe urmă, până la măturător şi la secretare şi din administraṭie. […]
Deci aṭi ajuns la Paris, aṭi intrat la Facultatea de Drept pentru a vă continua studiile şi a vă da doctoratul…
Doctoratul de stat în drept public, pentru că speranṭa mea era ca lucrurile să se aranjeze şi să mă întorc cu studii excelente în ṭara mea. Şi Institut des Hautes Études Internationales. Acolo am avut coleg, de exemplu, pe Boutros-Ghali, eram colegă cu Boutros-Ghali! Adică am amintiri, toată lumea… Profesorul tezei mele era Georges Scelle, cel mai faimos internaṭionalist şi-mi aduc aminte foarte bine, pentru că păstrez ciorna de teză de doctorat care era Le pan-américanisme, dès Bolivar a nos jours. Şi aşa l-am cunoscut pe soṭul meu, pentru că, cum mă ocupam de Bolívar, eram în legătură cu Ambasada Columbiei la Paris, soṭul meu era prim secretar de legaṭie şi am făcut acest mariaj şi am rămas tot în corpul diplomatic.
Eu nu am avut un paşaport de refugiat politic, trebuie să vă spun că mi s-a dat când mi s-a retras cetăṭenia română. Pentru că cetăṭenia română se retrăgea tuturor celor care nu erau prieteni cu ambasada – legaṭie era pe vremuri – şi care nu se întorceau în ṭară. Deci ni s-a retras cetăṭenia la toṭi-toṭi şi a trebuit să ne ducem… nu era încă Înaltul Comisariat pentru Refugiaṭi, nu exista şi ni s-a dat un fel de titlu de voiaj, ca un <acordeon> verde, îl păstrez şi astăzi. Am plâns! Compar acum, în anii recenṭi când veneau românii la Paris, când veneau în Occident şi ziceau 17 <Ha!… sunt refugiat politic>, noi plângeam… plângeam că ne-am pierdut ṭara! Era o atmosferă extrem de tristă. De altfel, citiṭi o carte extraordinară a lui Mircea Eliade, se cheamă Împotriva deznădejdii, sunt articolele lui de ziar publicate imediat după război când era un refugiat la Paris. Şi o să înṭelegeṭi tristeṭea exilului, fără să mai vorbesc de lipsa totală de mijloace financiare. Noi nu aveam nimic, trăiam din burse, Cioran la fel, care a fost bursier o viaṭă întreagă! Trăiam din burse, din alocaṭii, din… era o viaṭă extrem de grea. Însă eu m-am măritat, cum am spus, cu un diplomat columbian, deci am continuat, aproape… cu o întrerupere de doi ani, poate, această viaṭă care este o viaṭă de privilegii.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1997]
