La sfârşitul anilor ‘70 Nicolae Stroescu devenea cunoscut românilor ca redactor la postul de radio Europa Liberă, realizator al emisiunii Lumea creştină. În zilele teribile ale revoluṭiei de la Bucureşti era director al Departamentului Român, coordonând programele care ne ṭineau pe recepṭie zi şi noapte. Iar după anii ’90 publica Pe urmele revoluṭiei, Întrezăriri – În Zodia Exilului şi alte câteva volume.
Povestea extraordinară a vieṭii sale începe într-o zi de duminică 1 noiembrie 1925, la Târgu Jiu. Tatăl său era ofiṭer, iar mama proprietara unei moşii din Vâlcea. Copilăria şi-a petrecut-o la Craiova unde a făcut şi studiile liceale. Pe când abia absolvise Facultatea de Filosofie din Bucureşti a început să activeze în una dintre numeroasele organizaṭii anticomuniste existente atunci, în 1948. Nucleul ei îl formau studenṭii de la Medicină, iar tânărul Stroescu era în comitetul organizatoric. Idealişti, sperau că vor reuşi să atenṭioneze ambasadele occidentale asupra „colonialismului sovietic” din România şi că vor putea să ia legătura cu grupurile anticomuniste din ṭară. Nu au reuşit, iar cei mai mulṭi din grup au fost prinşi în 1951. „Niki” a reuşit să scape. A trăit ascuns 13 ani, iar după decretul de eliberare a deṭinuṭilor politici s-a predat autorităṭilor. A fost luat în primire de Securitate şi anchetat. În 1964 regimul comunist se mai „îmblânzise”, aşa încât Nicolae Stroescu a fost eliberat după o scurtă detenṭie la Malmaison în timpul căreia s-a îmbolnăvit. Atunci când era ascuns la prieteni a cunoscut-o pe Inge – nemṭoaică din Bucovina – care în 1963 a emigrat în Germania, la părinṭi. Şase ani mai târziu, Nicolae Stroescu pleca şi el la München… Iată mai exact cum s-au petrecut lucrurile, aşa cum le-a povestit Nicolae Stroescu într-un interviu realizat cu mulṭi ani în urmă.
„Soṭia mea venea de la München şi mă vizita de două ori pe an şi până la urmă, cu chiu cu vai… a fost o perioadă bună, de destindere între România şi Germania, când România a fost prima ṭară care a recunoscut guvernul de la Bonn, fără ca guvernul de la Bonn să recunoască R.D.G. –ul, era singura ṭară comunistă vreau să spun… Ei, atunci a fost o perioadă bună, când nişte intervenṭii făcute pe la Ministerul de Externe german şi nişte memorii, vrându-se a se <însenina> atmosfera, mi-a dat şi mie plecarea. Deci am plecat în ’69, în condiṭii legale în Germania…
Când aṭi intrat în contact cu cei de la radio Europa Liberă…
Eu eram un foarte bun ascultător [al acestui post]. La una din venirile soṭiei mele […] aicea, au i-am spus următorul lucru: <Uite ce este, s-a întâmplat aici în Bucureşti un eveniment interesant pe care văd că Europa Liberă nu l-a remarcat…> […] Un grup de studenṭi de la Universitatea din Bucureşti a colindat şi a mers cu colindul, nu ştiu prea bine de unde până unde, mi s-a spus că ar fi trecut în lungul bulevardului, venind dinspre Facultatea de Drept– era un fenomen neobişnuit! Un văr al meu locuia pe [strada] Jules Michelet. În capătul celălalt al lui Jules Michelet este, după cum se ştie, Ambasada britanică. Aceşti tineri studenṭi s-au dus, au avut ideea de a face un mic colind în faṭa Ambasadei britanice. Au apărut nişte miliṭieni ca să-i ia de acolo se pare nu prea brutal, dar oricum, să nu-i lase să colinde în continuare. Şi atunci au fost nişte proteste cam zgomotoase, printre care, din casa vărului meu, s-au auzit strigăte de genul ăsta: <Vrem pâine şi libertate…> sau cuvântul <demnitate> a fost spus… Eu, care ascultam Europa Liberă, constatasem că Europa Liberă nu ştie că s-a întâmplat acest eveniment semnificativ. Şi am rugat-o pe Inge: <Când te întorci la München, te rog să-i spui lui Noël Bernard că s-a întâmplat lucrul ăsta>. Şi am avut plăcerea ca, la două zile după ce plecase Inge înapoi la München, să ascult Editorialul săptămânal pe care îl făcea directorul postului de radio, în care el a amintit foarte clar acest lucru. A fost o bună comunicare în timpul comunismului între oamenii de aicea şi postul de radio.
În aşa fel încât, atunci când eu am ajuns la München, Noël Bernard a vrut neapărat să mă cunoască. M-am văzut cu el şi s-a stabilit o relaṭie de foarte bună comunicare, el văzând în mine un om care venea din ṭară cu o cunoaştere proaspătă a celor care se întâmplau în ṭară. Pe de altă parte, un colaborator posibil. Mi-a propus foarte repede să devin redactor al postului de radio. Eu am spus foarte sincer că, având în vedere faptul că am venit legal, eu le-am promis prietenilor mei buni […] că mă voi duce peste un an în ṭară [şi] ştiam că e o regulă la Europa Liberă că nu te poṭi duce într-o ṭară comunistă, […] principalul motiv era acela că ei nu puteau să garanteze că ṭie nu ṭi se va întâmpla ceva, nu puteau să te ajute… nu-ṭi puteau garanta securitatea. Aşa că te obligai, când te angajai la Europa Liberă… poate că era şi gândul că dacă ar fi început o circulaṭie din asta era posibilă şi influenṭarea prin şantaj sau alte metode, a oamenilor, dar motivul principal… – şi s-a ṭinut până la urmă chestia asta, chiar şi după revoluṭie managementul american nu a fost de acord ca acei corespondenṭi ai noştri cunoscuṭi dumneavoastră, cum ar fi Hurezeanu sau Nicuşor Munteanu, să vină la Bucureşti, pentru că nu erau încă siguri că nu li se întâmplă ceva. Până la urmă băieṭii noştri s-au revoltat şi mi-au spus că ei nu mai suportă chestiunea aceasta, ca noi să folosim oameni din afara postului de radio, la Bucureşti, şi-au spus că pleacă şi fără voia manangementului. Eu am comunicat managementului; înṭelesesem: era pur şi simplu grija de soarta lor. Şi s-au dus…
Deci m-am cunoscut cu el [Noël Bernard] şi a început o colaborare externă. Pe urmă l-am cunoscut pe Octavian Vuia care avea nişte prelegeri la Facultatea de Filosofie din München – unde eu am făcut un doctorat în timpul acela – şi el m-a solicitat în mod special pentru emisiunea pe care o conducea el şi care se numea Lumea Creştină. Şi a trecut un timp până când Bernard a spus: <Bine, nu aṭi vrut să vă angajaṭi ca angajat definitiv, dar a venit timpul totuşi… văd că sunteṭi destul de avansat şi cu lucrarea de doctorat…> În România nu mă mai cam puteam duce, mi-am dat seama. Era o asemenea coadă de securişti pe urmele mele aicea, că m-am gândit că încep să le fac neplăceri prietenilor. Deci am apucat să vin o dată, de două ori, după ’60… de două ori. Şi atuncea m-am angajat definitiv, în aşa fel încât cândva, prin 1980, am devenit director asistent.”
[Interviu realizat de Mariana Conovici, 1999]
