Periprava
Pentru a mai descongestiona închisorile politice, comuniştii au înfiinṭat în 1950 coloniile de muncă. Formaṭiunea 0830 Periprava situată în Delta Dunării, pe grindul Letea, a devenit în 1959 lagăr de muncă pentru deṭinuṭii politici, fiind aduşi atunci aproape 2000 de oameni. Înfometaṭi, bătuṭi şi umiliṭi, au fost puşi să muncească la defrişarea stufului, la desṭelenirea pământului, la construcṭii. Iată câteva mărturii păstrate în Arhiva de istorie orală.
Alexandru Constantinescu fusese ranit în război, pe frontul estic. A ajuns prizonier în Basarabia, apoi în Siberia. Reuşind să evadeze, a ajuns la graniṭa cu România în iunie 1945 dar un colonel, Lăzărescu, l-a predat din nou ruşilor. Avea să mai stea şase ani în câteva lagăre ruseşti. În fine, repatriat, a fost adus la închisoarea Ghencea şi apoi eliberat. După 1944 a înfiinṭat împreună cu câṭiva prieteni o organizaṭie anticomunistă numită Cerna, care a avut ca acṭiuni, printre altele, aruncarea unor manifeste-protest în curtea Ambasadei SUA. Arestat în 1956, a fost condamnat la 16 ani închisoare pe care i-a făcut la Jilava, Aiud, Văcăreşti, Piteşti, Râmnicu Sărat. La capătul acestui drum întortocheat al lagărelor şi închisorilor a ajuns la Periprava, în perioada în care comandantul coloniei era locotenent-colonel Dumitru Condurache – 1957-1960.
„La Gherla, băgat într-o celulă, nu am apucat să-i cunosc bine pe ăia de acolo – pe fiecare ne-a împrăştiat în diferite celule – ca să fiu luat din celulă imediat, a doua seară, coborât jos şi băgat într-o pivniţă, într-o hrubă… Şi am găsit nişte rogojini şi m-am culcat pe ele. Şi în timpul ăsta visez că cineva deschide uşa şi întinde pistolul şi mi-a spus: <Întoarce-te!> şi-l rugam plângând să nu mă împuşte în ceafă, să mă împuşte în faţă. Şi în timpul ăsta se aude uşa zdrăngănind, mă trezesc, intră unul, într-adevăr cu pistolul în mână şi zic: <Dom’le, nu mă împuşca în ceafă, împuşcă-mă în frunte!> Dar ăla zice: <Ce, bă, eşti nebun?… Hai că pleci de aici!> […]
Şi unde v-au dus?
Şi de-aicea, urcat în dubă, am mers vreo două zile cu duba, am ajuns la Stoeneşti, la dig, într-un lagăr acolo, în saivane, unde noaptea peste noi umblau şoarecii şi şobolanii. Şi aici la dig, brigadă lângă brigadă care, mă rog, făceam digul din Balta Brăilei, trebuia să urci la şapte-opt metri înălţime roaba cu pământ, să faci norma pe brigadă, exact ca şi în Rusia… […] Am stat cam vreo lună de zile şi ne-au urcat în bac, un bac mic şi am plecat cu el spre Dunăre. Încet-încet am ajuns la Periprava, era în preajma Crăciunului. […]
Ne scoate din bac, afară începuse să ningă şi vântul să împrăştie fulgii în dreapta şi-n stânga… În faţă, o masă, un plutonier acolo care scria şi eram strigaţi. Şi aici era colonelul Condurache – omul care împărţea viaţa şi moartea: <Tu treci în partea aia, tu treci în partea dreaptă, în partea stângă!> Ce se întâmplă?! Pe ăia mai prăpădiţi, mai slabi, mai bolnavi, îi trimitea în partea dreaptă. Pe ceilalţi, care erau buni de tăiat la stuf, îi trimitea în partea stângă. Şi în spatele meu, după mine, urma doctorul Ionescu Mircea. Şi… <Măi, Mircea, ce să-i spun eu lu’ ăsta, ca să trec în partea cealaltă?..> […]
Şi ajung în faţa lui… ăsta mai avea obiceiul, ăsta, Condurache, să mai dea şi câte un pumn după cap, de cădeai în genunchi. <Cum te cheamă?> Am spus, eram pe listă… <De ce suferi?> – <Spondiloză şi …> <Marş acolo!> Şi încet-încet, îmi spun alţii din urmă: <Din felul cum mergeai, se uita după tine şi zicea: Pesemne că ăsta nu mai trăieşte mult.> A trebuit să joc puţin teatru – era lupta cu viaţa.
Şi aşa am ajuns în partea aceea, am fost duşi în lagăr la Grindu, la Periprava. Aici, în Periprava, am stat cinci ani. Ne scotea la cules de porumb, ningea, ploaie, polei… Şi o dată, se pusese poleiul pe noi şi pe noi şi pe caralii, de-abia puteai să mai mergi! Şi ne-am întors la lagăr uzi până la piele şi intru în baracă. Eu, vă spun, în privinţa hranei, mă mulţumeam întotdeauna cu mai puţin, dar ceilalţi, am văzut că moartea le râdea în faţă de foame. Şi în baracă, îl văd pe Meyer, un evreu care reuşise să scape: fiind gheaţa aceea mare, nu ne-a mai controlat. Avea vreo trei drugi de porumb… Se uită la mine şi zice: <Ţi-e foame?> <Da.> <Mănânci? Vrei?> <Da.> Şi a rupt un porumb din ăla şi mi-a şi dat mie. N-am să-l uit niciodată pe omul ăsta. Eram… vă spun, vedeam moartea în faţă de foame! […]
Am avut o întâmplare cu Cristian Dumitrescu la Periprava. Într-o seară, pe la orele 9, viu de afară… ne bagă în lagăr şi în lagăr, când mă îndreptam să mă duc către uzină, mă întâlnesc cu popa Roşu, primul brigadier, plin de arpacaş pe faţă, de frunze de varză pe cap. <Ce-i, părinte?> <Mă duc să-l reclam…> <Pe cine?> <Pe Cristian Dumitrescu.> <De ce?> <Mi-a turnat ciorba-n cap. […] Şi ce să fac acuma?> <Părinte, mata eşti omul lui Dumnezeu…>, am început să-l iau cu iertarea, cu nu ştiu ce… <Şi apoi, cum să-l reclami pe ăsta? Ăsta-i fiul lui Victor Predescu, mare în Ministerul de Interne, ăsta este cel mai bun om al omului politic. Crezi că o să-i facă ceva? Nu-i face nimic! Te faci dumneata de râs. Lasă-l încolo, dă-l dracului! Vă împăcaţi până la urmă!> Şi s-a întors popa înapoi. Şi-i spun lui Dumitrescu: <Ce-ai făcut, dom’le?…> Nu ştiu ce i-a făcut şi ăsta i-a turnat ciorba în cap, cum este el nervos puţin. […]
O altă întâmplare – asta e întâmplare hazlie – adună pe toţi frontieriştii. Îi adună şi vine un ofiţer cu doi caralii după el şi întreabă: <Tu unde ai vrut să fugi, mă?> <În America!> <Paştele, dumnezeii mă-tii> şi nu ştiu ce… Iarăşi, [pe altul]: <Tu unde ai vrut…?> <În Anglia>. Iarăşi o droaie de înjurături şi nu ştiu ce… <Tu unde ai vrut să fugi, mă?> <În Rusia>, spune unul, aşa, mai şmecher. N-a zis nimic, a trecut dincolo, la altul. L-a luat şi pe ăla la înjurături şi pe altul la fel. Ăştia au prins şpilul că trebuie să spună că în Rusia au fugit, ca să nu-i mai înjure. Care spunea că a vrut să fugă în Rusia, se opreau înjurăturile! Şi ajunge la unul, unul de-ăsta, bun de glume: <Tu unde mă-ta ai vrut, mă, să fugi?> Şi ăsta spune: <În Africa!> <Păi ce… mă-ta cauţi tu în Africa?>, zice. <Dom’le locotenent, am acolo un şef de trib!…> Să vă daţi seama că noi în închisoare n-am stat să plângem şi să ne văităm tot timpul. Pe mine, dacă m-a salvat ceva, m-a salvat credinţa, speranţa şi umorul, făcând băşcălie de orice…”
[Interviu de Mariana Conovici, 2000]
