Postul Paştelui la Periprava
Ritualurile creştine şi obiceiurile închisorior sau lagărelor comuniste sunt lucruri care aparṭin unor lumi complet diferite. Şi totuşi există mărturii că cele două lumi s-au întâlnit uneori. Au existat oameni care au trăit ambele experienṭe în acelaşi timp – şi asta nu numai fiecare în sufletul lui, ci chiar în comuniune, la fel ca în viaṭa liberă. Este încă o dovadă că sufletul omului nu poate fi încarcerat. Iată o mărturie extraordinară a preotului Zosim Oancea.
Părintele Zosim Oancea şi-a făcut studiile teologice la Sibiu şi Bucureşti. În 1935 s-a întors la Sibiu ca preot şi profesor la institutul la care studiase. Activitatea i-a fost întreruptă în 1948 când a fost arestat de autorităṭile comuniste, acuzat de „crimă de uneltire contra ordinii sociale” pentru că strânsese ajutoare pentru copiii celor deja aflaṭi în penitenciare ca anticomunişti şi „duşmani ai poporului”. La proces a fost condamnat la 10 ani de închisoare, pedeapsă care apoi s-a prelungit încă cinci ani. Cu o sfântă dăruire a mângâiat sufletele celor din jurul său la Aiud şi în coloniile de muncă din Dobrogea.
„Eram slăbit, îmi tremurau mâinile, iar medicii mi-au spus că am Parkinson. Şi cu asta eram scutit de munca pe Canal, care a fost foarte grea. Însă munceam în cadrul fabricii, la tot ce era nevoie, ne scotea pe noi la tăiat de lemne, la cutare, în sfârşit…
Aṭi fost eliberat de la Periprava?
De la Periprava! De acolo m-am eliberat, de la Periprava… A fost foarte greu şi acolo, pentru cei care au muncit la muncă grea. Noi, care am muncit la bucătărie, la tăiat lemne, în sfârşit, [a fost mai uşor]. […] Şi acolo mi-a dat Dumnezeu… adică eu am conştiinţa că m-a trimis Dumnezeu […]. Ceea ce am avut eu acolo şi mi-a dat Dumnezeu – îmi dau seama că m-a trimis Dumnezeu! – mi-a dat să ştiu Sfânta Liturghie, pe dinafară, toată. Eu niciodată nu am încercat [dinadins] să învăţ Sfânta Liturghie când mergeam cu fetele la biserică – că am fost şi la Şcoala normală de băieţi şi de fete. Dar acolo mi-a dat Dumnezeu [să ştiu] pe dinafară Sfânta Liturghie.
Mai aveam un obicei de purtam la mine Sfânta Cuminecătură, o bucăţică mică. Ştiu când, odată, am fost în satul meu, în Alma, s-a îmbolnăvit un om de moarte, preotul nu era acolo şi eu am scos şi l-am cuminecat. Şi m-am trezit cu Sfânta Cuminecătură şi la închisoare. Şi am scos-o repede – până când ne-au schimbat hainele [civile] la Aiud – şi am cusut-o în reverul hainei de la închisoare. Şi mi-am făcut Antimis, adică antimisul e o bucată de-acesta [de pânză] în care trebuie să fie Sfinte Moaşte. Şi am făcut acest raţionament: dacă este valabil Antimisul prin Sfintele Moaşte, cu atât mai mult este valabil prin trupul Domnului Iisus Hristos. Şi am cusut într-o batistă Cuminecătura şi mi-am făcut Antimisul.
Şi, în sfârşit, în felul acesta puteam face Liturghia şi să fac Sfânta Cuminecătură. Mai ales, s-a pus problema [aceasta] în Postul Paştelui. Şi cum procedam?! Se putea comunica [cu ceilalṭi deṭinuṭi] cu alfabetul Morse, punctul era un punct şi linia era două puncte, aşa… Şi băteam. Singurul instrument pe care îl aveam era lingura. Băteam în ţeava de calorifer şi se auzea în întreg celularul. Şi atunci cum se proceda?! Ei ştiau că spun rugăciunea înainte de spovedanie. Băteam iar, ca să se spovedească fiecare în inima lui, în faţa lui Dumnezeu şi iar băteam şi atunci ştia fiecare că spun rugăciunea de dezlegare a spovedaniei. Făceam o pauză. Între timp, aveam grijă să ajungă Cuminecătura, că vin îmi aduceau, îmi aduceau vin tonic medicii noştri. Că, pe lângă medicul oficial, au întrebuinţat pe toţi medicii deţinuţi, că nu puteau face faţă altfel. Ei îmi aduceau vin tonic şi din bucata aia de pâine de vreo 75 de grame, făceam Cuminecătura. După aia, [făceam] nişte buline tot din pâine frământată şi puneam în fiecare câte o scânteie de Cuminecătură şi va să zică după ce terminam cu spovedania, veneau <paraşutele>, adică se lansau de la etaj punguliţe – şi de la etajul II şi III – pungi şi le umpleam cu Cuminecătură, pe care le împărţeau; numai când ieşeau [deṭinuṭii] la apă şi WC puteau să le împartă… ne feream de turnători, de informatori, care au fost mai periculoşi pentru noi decât miliţienii. […] Apoi băteam iar cu lingura, ei ştiau că zic rugăciunea înainte de cuminecare şi băteam iar şi înghiţea fiecare <pilula> şi iar băteam şi ştiau că zic rugăciunea de după cuminecare. Şi iacă lucrul acesta l-am făcut tot timpul şi la Aiud şi, iaca, şi la Periprava şi la Periprava, peste tot. […]
Un mare naţional-ţărănist, a fost Ilie Lazăr şi la Periprava, acolo, când ieşeam la plimbare, ne scotea pe toţi. Şi Ilie Lazăr… eu l-am rugat să-mi facă el Cuminecătură, şi Anafură – că apoi făceam şi Anafură – şi a început să strige: <Veniţi să vă dau Anafură de la părintele Oancea!> În sfârşit… Asta a fost şi când m-am eliberat în 12 septembrie 1963… – numai în ’64, a fost dezlegarea totală [au fosti eliberaṭi toṭi] – aveam oarecum mare bucurie că vin la copii, dar şi cu regretul că îi las pe ei acolo şi numai era cine să [îi ajute]…
Nu mai erau alţi preoţi când aṭi plecat dumneavoastră?
Unii n-au îndrăznit, au fost unii care au spus că nu sunt preoţi, adică căutau să nege că sunt preoţi. Poate nu le-a dat Dumnezeu harul, dar eu cât am stat am scăpat pe mulţi de la sinucidere. Le-am vorbit, le vorbeam… că dacă stai lângă perete, puneai o cană – că aveam şi o cană de tinichea – dacă pui cana pe perete [poṭi auzi], de-aia se zice că <zidurile au urechi>. Şi eu vorbeam uite-aici în spatele cănii, pe perete, şi ei de sus puneau scara şi puneau urechea pe fundul cănii; eu ţineam <conferinţă> şi ei, cu cănile, ascultau şi înţelegeau tot. Asta e… […]
De-aş mai trăi, aşa, 100 de ani în libertate şi să predic, n-aş mai putea face pentru sufletul omenesc cât am făcut acolo, în timpul acela, în închisoare, că erau oameni distruşi, unii au încercat să se omoare, în sfârşit…”
[Interviu realizat de Mariana Conovici, Sibiu, 2001]
