Învierea Domnului în închisori
Ritualurile creştine şi obiceiurile închisorilor sau lagărelor comuniste sunt lucruri care aparṭin unor lumi complet diferite. Şi totuşi există mărturii că cele două lumi s-au întâlnit uneori. Au existat oameni care au trăit ambele experienṭe în acelaşi timp – şi asta nu numai fiecare în sufletul lui, ci chiar în comuniune, la fel ca în viaṭa liberă. Este încă o dovadă că sufletul omului nu poate fi încarcerat. Vă oferim astăzi, în a doua zi de Paşti, o astfel de mărturie: aceea a lui Alexandru Constantinescu.
Alexandru Constantinescu, fost prizonier de război în Basarabia şi Siberia, ştia ce înseamnă comunismul şi ocupaṭia sovietică. După 1944 a înfiinṭat împreună cu câṭiva prieteni o organizaṭie anticomunistă numită Cerna, care a avut ca acṭiuni, printre altele, aruncarea unor manifeste-protest în curtea Ambasadei SUA. Arestat în 1956, a fost condamnat la 16 ani închisoare pe care i-a făcut la Jilava, Aiud, Văcăreşti, Piteşti, Râmnicu Sărat şi în lagărul de la Periprava.
„Era ziua de Paşti. La un moment dat, după-masă, cum ar fi pe la orele două-trei, se aud trei bătăi în perete, se pune urechea la perete şi ăla de-acolo spune: <Când vom bate de trei ori în perete toată lumea îngenunchează, se spovedeşte în sinea lui, îşi face o rugăciune, pentru că undeva, într-o cameră la etajul trei, un preot va face slujba. Bineînţeles şi ăla tot în genunchi şi tot în sinea lui, tot în gând. Transmiteţi mai departe!> Mai departe am transmis… Sigur că la fiecare uşă exista câte o găurică din asta, prin care te uitai şi vedeai ce-i dincolo, iar dacă cumva ăştia o astupau sau o vopseau, cu o sârmuliţă sau cu ceva, cu răbdarea şi cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, reuşeai să-ţi mai faci altă găurică, să vezi ce este…
Şi când s-a auzit cam după vreo juma’ de oră din nou bătaia în perete, toată lumea a îngenunchiat… şi am stat cuminţi fiecare… am stat în genunchi. În timpul ăsta, afară s-a produs o zarvă nemaipomenită. Vă închipuiţi o închisoare cu câteva, câţiva mii de deţinuţi care la o comandă, au stat în genunchi!… Şi ei nu ştiau ce se întâmplă după asta şi ce este asta. Au început pe sală sentinelele, caralii să alerge, să închidă uşile mari de la intrare, dă-i, s-a bătut alarma, s-a făcut înconjurul închisorii şi aşa mai departe.
După vreo jumătate de oră, sau trei sferturi de oră – exact nu mai ştiu – se aude iar bătaia în perete… Ne-am sculat, ne-am închinat şi ne-am văzut de treaba noastră mai departe…
Asta prin ce an era?
În… ’58.”
[Interviu realizat de Mariana Conovici, 2000]
