Periprava
Pentru a mai descongestiona închisorile politice, comuniştii au înfiinṭat în 1950 coloniile de muncă. Formaṭiunea 0830 Periprava situată în Delta Dunării, pe grindul Letea, a devenit în 1959 lagăr de muncă pentru deṭinuṭii politici, fiind aduşi atunci aproape 2000 de oameni. Înfometaṭi, bătuṭi şi umiliṭi, au fost puşi să muncească la defrişarea stufului, la desṭelenirea pământului, la construcṭii.
Caius Muṭiu se născuse în 1934 în familia unui cunoscut avocat orădean cu orientări politice naṭional-ṭărăniste. În zilele revoltei anticomuniste din Ungaria, 23-25 octombrie 1956, Caius era student în anul V la Facultatea de Mecanică din Timișoara unde, împreună cu un grup de colegi, a organizat manifestaṭii de solidaritate cu mişcarea din ṭara vecină. A fost arestat şi condamnat la 8 ani închisoare pentru „crimă de uneltire contra ordinei sociale”, Caius Muṭiu fiind unul dintre cei 29 de conducători ai mişcărilor studenţeşti de atunci. Şi-a făcut pedeapsa la închisoarea Gherla şi în coloniile de muncă din Balta Brăilei şi Delta Dunării.
„În primăvara lui ’59 ne-a separat pe cei mai tineri – nu ştiu exact criteriile – ca să ne ducă în Bălţile Brăilei. Nu am ştiut la început, că nu ştiai unde te duce. Deci în mai… nu mai reţin exact, mai sau sfârşitul lui mai, am ajuns în Bălţile Brăilei, la Stoeneşti, unde ne-a băgat direct la munci. Am lucrat la dig în principal, dar şi la munci agricole. Acolo ne-a ţinut până în decembrie, deci am stat din primăvară până în iarna lui decembrie când din nou ne-a separat, nu ştiu exact cum – că erau necunoscute criteriile pentru noi – şi o mare parte am fost duşi în Delta Dunării, la Periprava. Acolo o altă separare, eu probabil că arătam foarte rău, am ajuns la Grind într-o colonie să zicem într-un fel mai acceptabilă, însă a fost un regim de exterminare în iarna aia, şi alţii au ajuns la stuf.
Cert este un lucru: că din 500 şi ceva de inşi câţi am intrat în colonie iarna, în decembrie, am ajuns primăvara cam jumătate, cam 270, restul s-au cam <curăţat>, au murit. A fost iarna cea mai grea, a fost o iarnă foarte dură şi cu o mâncare sub orice critică. Ca să vă daţi seama, dau un singur exemplu: aveam – săracul! – un părinte, Blidaru, un preot, care intrase într-o obsesie a foamei şi în gamelă strângea toate boabele de arpacaş şi când primeam la prânz mâncarea – asta era, să zicem, o porţie – ajungea la vreo 14-15-16 boabe. Şi îşi făcuse dintr-o bucăţică mică de lemn un fel de furculiţă şi lua câte o boabă din asta după masă şi o mesteca şi pe noi ne înnebunea, mesteca boabele alea ca pe gumă, le mesteca până seara când ne mai dădea, tot aşa, o zeamă cumplită! Dar bineînţeles că nu puteai trăi cu mâncarea asta şi au murit o mare parte, jumătate dintre noi au murit. Au murit şi datorită faptului că în vara lui ’59 a fost o dizenterie cumplită – [aveai] peste 40 de scaune pe zi! -, dar ne scotea la muncă în continuare… A fost cumplită [boala], cu scaune cu sânge, ne scotea din coloană, ne scoteam pantalonii jos şi pe marginea drumului… Aşa, ceva de coşmar a fost!
Eu am scăpat, însă, datorită colegilor cărora le-am dat mâncarea. Noi primeam o felie de 700 grame de pâine pe zi şi în schimbul mâncării [mele] şi pentru că au vrut să mă ajute îmi dădeau felia lor de pâine şi acumulam pe zi cam patru-cinci felii, făceam aproape o jumătate de kilogram de pâine. Şi pâinea asta… noi, tinerii, ne ajutam foarte mult între noi şi aveam un grup foarte solidar şi foarte <bătăios> să zic aşa şi ăsta mi le prăjea la cărbune şi cu cărbunele ăsta de pâine, să zic aşa, am reuşit să scap de dizenterie. Dar chiar lângă mine a murit un om la care ţineam foarte mult, un fost notar de-al tatălui meu pe care îl cunoşteam încă <de afară>; şi el a intrat, tot aşa, în dizenterie, dar din cauză că nu a reuşit să menţină un regim mai sever pe o perioadă mai lungă, a murit. Distrofic… prima faţă de slăbiciune era distrofia şi după aia era caşexia, dar vă daţi seama că ajungeau oamenii la 20 şi ceva – 30 de kilograme, erau piele şi os!
Am stat la Grind din iarna lui ’59 spre ’60, până în ’63, în toamna lui ’63, luna octombrie, noiembrie, dar nu mai reţin exact. Când colegii mei se eliberaseră, eu eram şef de lot considerat şi am fost ţinut până în ultimul moment. Deci, în toamna lui ’63 am fost dus la Dej unde am stat până în primăvara lui ’64 şi în primăvara lui ‘64 am fost dus din nou la Gherla…”
[Interviu de Mariana Conovici, 1998]
