În noaptea de 1 spre 2 mai s-a terminat la Scheffield, în Marea Britanie, Finala Campionatului Mondial de Snooker. Ediţia acestui an a Campionatului mondial o putem numi jubiliară pentru că este cea de-a 40-a dată când evenimentul se organizează în Teatrul Crucible din Scheffield. În anul 1977, Mike Waterson, fost jucător de snooker şi om de afaceri a hotărât că, pentru suma de 6.600 de lire sterline, închiriază teatrul din Scheffield, pe care l-a considerat ideal pentru organizarea campionatelor mondiale de snooker. Pe atunci, probabil că nu și-a imaginat că va fonda templul snookerului modern şi că numele Teatrului Crucible va deveni inseparabil de snooker, dar toate acestea astazi sunt deja istorie.
La acest Campionat Mondial englezul Mark Selby şi-a apărat titlul de campion mondial, cucerind pentru a treia oară trofeul (denumit The Dancing Lady, datorită figurinei care ornează cupa) după ce în finală l-a învins pe cvadrupul campion mondial, John Higgins.
Observaţii generale
Noutatea campionatului mondial din acest an a fost tacticizarea jocului de snooker. S-a putut observa că cei mai eficienţi jucători şi-au ales tactica de joc în funcţie de adversar practicând aşa numitul stil de joc ad hominem, încercând să creeze situaţii cât mai dificile pentru adversar. Acest stil de joc presupune şi un fel de „război psihologic”. Prioritatea pentru aceşti jucători nu a fost neapărat întroducerea bilelor în buzunare, ci scoaterea adversarilor din ritm, ţinerea lor cât mai mult în fotoliu. Iar cei care rezistau presiunii, au învins.
Aceasta nu înseamnă că nivelul joculului nu ar fi fost ridicat. Cele peste 70 de break-uri de peste 100 de puncte (break se numeşte totalitatea punctelor obţinute de un jucător fără întreruperea continuităţii jocului) realizate în timpul turneului, stau mărturie. Dimpotrivă: adaptarea stilului de joc în funcţie de adversar necesită o stăpânire prefectă atât a arsenalului tehnic al jocului, cât şi a unui control mental impecabil.
Campionatul mondial este totodată şi un joc de anduranţă. Turneul de 17 zile pline reprezintă un efort nu numai mental, dar şi fizic. Acest fapt explică fenomenul că cele mai mari şanse le-au avut jucătorii care sunt la o vârstă medie din punctul de vedere al activităţii sportive (între 35 şi 45 de ani), pentru că aceștia au experienţa necesară, dar încă mai posedă şi rezistenţa fizică şi psihică necesară unor asemenea turnee maraton. Generaţia tânără (Luca Brecel, Xiao Guodong, Noppon Saengham, Gary Wilson, Yan Bingtao şi alţii) au venit foarte bine pregătiţi la acest campionat mondial, însă ceea ce le-a lipsit a fost experienţa, stăpânirea de sine, autocontrolul, calități pe care sigur vor putea să le obţină în timp.
Trebuie remarcată totodată calitatea deosebită a snookerului practicat de către sportivii chinezi. Jason Ferguson, fostul preşedinte a Federaţiei Internaţionale de Biliard şi Snooker a declarat în 2007 că până în anul 2010 va exista un campion mondial de snooker de origine chineză. Deşi nu s-a întâmplat acest lucru, fenomenul sesizat de Ferguson este azi evident. După ce câţiva ani de zile unicul reprezentant de seamă a snookerului chinez a fost Ding Junhui (secondat din când în când de Liang Wenbo şi Zhang Anda), în acest an, nu mai puţin de 5 jucători chinezi au ajuns la campionatul mondial (nesocotind pe Marco Fu, originar din Taiwan). Fenomenul nu este întâmplător, statul chinez investeşte sume considerabile în şcoala de snooker din această ţară.
Eroii campionatului mondial
Permiteţi-mi să nu încep cu câştigătorul. Mark Selby a jucat impecabil, dar în opinia mea adevăratul erou al competiţiei nu a fost el, ci Ding Junhui. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de băiatul acela de 19 ani, care în 2006 la Trofeul Irlandei a bătut cu 9-5 pe unul dintre cei mai titraţi jucători din lume, pe Ronnie O’Sullivan. În acelaş an el a mai reuşit să-l învingă pe John Higgins şi pe Steven Lee. Ding, care provine dintr-o familie modestă din China este un mare talent al acestui sport însă firea lui emotivă, lipsa de răbdare şi de încredere l-a împiedicat să se urce pe cea mai înaltă treaptă a podiumului (deşi anul trecut era foarte aproape, pentru că a jucat finala cu Mark Selby şi din cauza unui start slab a fost învins cu 18 la 14). Despre firea lui sensibilă stă mărturie faptul că într-un alt meci cu acelaşi Ronnie O’Sullivan, la un moment dat, a dorit să abandoneze partida, când încă adversarul său mai avea nevoie de câştigarea unui joc. Atunci a părăsit plângând arena şi doar la insistenţele lui Ronnie s-a reîntors. Ei, anul acesta am avut ocazia să vedem un alt Ding Junhui. Calm, răbdător, care nu s-a pierdut cu firea şi a ştiut să speculeze fiecare situaţie în favoarea sa. În semifinală la un moment dat l-a şi condus pe Selby cu 5-3 şi doar faptul că adversarul său a fost în fomă maximă (şi el a avut un pic de ghinion) l-a împiedicat să câştige. Convingerea mea este că adevărata finala a C.M a fost semifinala dintre Ding Junhui şi Mark Selby. Nu cred că este întâmplător faptul că în prima zi a finalei Selby nu a excelat deloc şi John Higgins a condus cu scorul de la 10-4. După semifinala epuizantă, în care Ding l-a supus la un efort foarte mare, Selby nu s-a putut aduna şi abia în a doua zi a finalei a reuşit să întoarcă rezultatul. Sigur, progresul imens al lui Ding Junhui se datorează şi antrenorului său, Terry Griffiths (la rândul său şi el fost campion mondial în 1979), dar jucătorul chinez s-a maturizat şi cred că este doar o chestiune de timp, până când va deveni campion mondial. Este un exemplu de voinţă şi disciplină.
Mark Selby nu câştigă pentru prima dată campionatul mondial, dar cu siguranţă că acum a atins apogeul carierei. Practic, nu există componentă a jocului pe care să nu o stăpânească aproape de perfecţiune. Procentul loviturilor de distanţă, de siguranţă sau de buzunar executate de el este printre cele mai mari din istoria acestui sport. Nu este un mare combinator, îi lipseşte din creativitatea lui Ronnie O’Sullivan și precizia matematică a lui Ding Junhui. Însă execută loviturile cu siguranţă, încredere, jocul său este echilibrat şi constant. Dacă nici Ding nu a reuşit să-l învingă, atunci cu siguranţă că la ora actuală este cel mai eficient jucător din lume. Cu toată acestea, nu putem să nu fim de acord cu Steven Hendry (şi el campion mondial de 7 ori) care l-a caracterizat astfel: „Selby este cel mai bun jucător din lume care câştigă meciurile în cel mai urât mod.” Într-adevăr lipseşte spectacolul din jocul lui Mark Selby, dar acest sport se joacă pe puncte şi nu pe frumuseţe.
Ronnie „The Rocket” O’Sullivan. Probabil cel mai talentat reprezentant al acestui sport, excentric, pasional şi enigmatic, idolul unei generaţii, de cinci ori campion mondial, deşi spre apusul carierei încă reuşeşte să uimească lumea cu „vrăjitoriile” sale, cu execuţiile pline de fineţe şi eleganţă. Motivul pentru care l-am inclus printre eroii campionatului mondial însă nu este performanţa (de altfel notabilă: a ajuns în sferturi de finală) la masa de joc, ci gestul său de o rară sportivitate, uman şi – nu mă tem de expresie – duios, care a urmat pierderii meciului cu Ding Junhui în sferturi. Ronnie – cel deseori ursuz – s-a grăbit să-l felicite pe Ding, l-a îmbrăţişat de mai multe ori ca un tată pe fiu şi – probabil – i-a dat câteva sfaturi pentru acesta ştiind că Ding urmează să-l întâlnească pe Selby. Ronnie, chiar şi prin acest gest a făcut foarte mult pentru popularizarea snookerului.
Arbitrajul
În mod surprinzător capitolul cel mai slab al campionatului mondial a fost arbitrajul. Surprinzător a fost numărul mare al greşelilor de arbitraj sau al unor decizii cel puţin discutabile. Cel mai grav mi s-a părut eroarea impardonabilă a unui arbitru experimentat – Paul Collier – care a considerat ca o lovitură corectă a lui Luca Brecel ar fi fost aşa numită lovitură condusă (când jucătorul atinge cu tacul de mai multe ori bila albă, înaintea ca aceasta să o atingă bila obiect). Din păcate şi finala a fost umbrită de o decizie discutabilă a lui Ian Verhas (unul dintre cei mai buni arbitri) în defavoarea lui Selby.
Organizare, premii
De când Federaţia Internaţională de Biliard şi Snooker (WPBSA) este condusă de Barry Hearns, managementul acestui sport precum şi resursele financiare ale turneelor s-au îmbunătăţit substanţial. Organizarea C.M. nici anul acesta nu a scârţâit, iar premiile sunt cu ficare an mai mari. Anul acesta campionul mondial a câştigat 375.000 de lire sterline şi ştim deja că anul viitor premiul câştigătorului va fi de 400.000 de lire sterline. Desigur, comparând cu tenisul, fotbalul sau baschetul profesionist, aceasta este o sumă modică, dar trebuie să acceptăm că snookerul este încă un sport al sofisticaţilor, al connaisseur-ilor, care – încă – nu pot umple stadioane.
Ervin Székely, RADOR
