Mărturii despre Carol al II-lea (1930-1940)
Tot atât de svelt, la fel de corect îmbrăcat, simplu deşi profesional afabil, cu minunatul său păr blond şi ondulat dat pe spate cu un romantism care se opunea uscăciunii uniformei, regele îmi apăru mai marcat decât atunci când l-am văzut la Sinaia, în 1930 (…).
Regele Carol lucrează cu tot atâta îndârjire, poate cu mai puţină speranţă în viitor; dar cu o vedere tot aşa de limpede ca atunci când, coborând din cer cu avionul bietului Lalouette, domina cu o aruncătură de ochi marea lui Românie. A rămas ferm şi dur în atingerea ţelului său; atât de dur încât a uzat partidele, le-a sfărâmat şi le-a măcinat. În acest climat bizantin de lupte politice şi de intrigi de palat, el se mişcă cu mai multă uşurinţă decât primii doi Hohenzollerni, graţie sângelui său slav; asemănarea lui cu Alexandru al II-lea, străbunicul său, începe deja să-i frapeze pe ruşi.
Protector şi prieten al tineretului, şef al cercetăşiei pentru care a făcut mai mult decât oricare alt suveran din Europa, regele ar fi vrut să lucreze împreună cu tineretul politic, cu neo-liberalii lui Gheorghe Brătianu sau cu membrii Gărzii de Fier; dar aceştia sunt nişte violenţi, iar regele este astfel şi el… Astăzi, e singurul stăpân într-o ţară pe care nimeni n-o cunoaşte mai bine decât el, domneşte peste un popor în acelaşi timp sceptic şi pătimaş, care îngenunchea înaintea lui la sosirea sa în Bucureşti şi apoi îi trecea prin ciur faptele.
[Paul Morand, „Bucureşti”, 1935]
Dan Smântânescu, profesor, secretar particular al lui Nicolae Iorga
“Profesorul Iorga a fost profesorul regelui Carol al II-lea. Şi datorită acestui fapt, de copil cunoscându-l, i-a încuibat în inimă sentimentul patriotic. Aşa se explică dragostea pe care regele Carol a avut-o pentru întregul popor românesc, care l-a determinat să încerce a cunoaşte plasma spirituală a acestui popor. Datorită acestui fapt Nicolae Iorga a împlântat în inima regelui Carol al II-lea ataşamentul pentru cunoaşterea istoriei poporului nostru. Şi nu numai a istoriei poporului nostru şi a etnicismului românesc, determinându-l ca încă de pe vremea când era tânăr, copil, să parcurgă întregul teritoriu al ţării, Carol al II-lea, fapt care l-a făcut şi în continuare, chiar ca rege, şi să cunoască personal şi direct oamenii şi satele şi oraşele şi instituţiile româneşti. […]
Singura personalitate din întreaga ţară pentru care regele Carol avea un respect profund şi curat a fost Nicolae Iorga. Nicolae Iorga a fost singurul om căruia Carol, ca rege, i se adresa <domnule profesor>, nu <Iorga>,<Maniu> sau <Brătiene>, cum făcea cu ceilalţi, spunându-le pe nume. Pentru că Nicolae Iorga avea un prestigiu atât de mare, [încât] dacă însuşi regele i-ar fi ripostat, l-ar fi pus la punct pe însuşi regele ţării, care-i fusese între altele şi elev.”
[Arhiva de istorie orală, interviu de Octavian Silivestru, 18.07.1996]
Radu Boroş, avocat, în anii ’30 consilier juridic al Societăţii LARES
“[Carol] a găsit că în România, din punct de vedere al aviaţiei, nu aveam nimic! Noi, în timpul războiului am avut câţiva – puţini! – aviatori şi baloane captive. Noi ne ocupam mai mult de baloane captive decât de aviaţie de vânătoare ori de bombardament. Noi, în Primul Război Mondial n-am fost ce am fost în Al Doilea Război Mondial! Atuncea el a decis ca să dea o dezvoltare aviaţiei, a dat o mare dezvoltare aviaţiei militare şi în cadrul aviaţiei militare el a impus să se creeze – şi s-a creat – industria I.A.R. Braşov, unde noi am făcut şi un avion de vânătoare, I.A.R. 14, care la momentul său, ’37-’38, era unul din bunele avioane de vânătoare.
Dar în afară de aviaţia militară el şi-a dat seama că noi trebuie să avem şi aviaţie civilă. A văzut departe şi şi-a dat seama că aviaţia o să devină un mijloc de transport important şi atuncea el a hotărât să se creeze o societate românească, pur românească, de transporturi aeriene. Până la crearea acestei societăţi româneşti, România a participat cu Franţa, la Societatea franco-română […] care a fost prima societate de lungă cursă de transport aerian în Europa, după Primul Război Mondial. Însă asta a fost o linie care avea un caracter politic, o linie făcută în cadrul Micii Înţelegeri. Era o linie politică, o linie de Stat Major, prin care Franţa dorea să-şi marcheze prezenţa ei în ţările Micii Înţelegeri.”
[Arhiva de istorie orală, interviu de O. Silivestru şi E. Blînda, 1995]
Pan Vizirescu, scriitor, profesor, colaborator la revista de dreapta „Gândirea”
„Eram profesor la Liceul Militar la Cernăuţi în 1933 sau ’35, când s-a anunţat venirea regelui Carol al II-lea la Cernăuţi. El să ştiţi că a fost un rege dotat cu multă inteligenţă, cultură, avea şi cultură şi era şi simpatic. A fost însă dominat de o forţă demonică: Lupeasca! Era străină de neamul nostru şi ea trebuia să impună comandamentele pe care le au ei în ceea ce priveşte conducerea neamului şi l-a influenţat de a devenit un om nefast pentru noi. Aşa-l văd eu şi chiar aşa a fost. Fiindcă a ucis generaţia mea toată… Îi citesc acuma însemnările zilnice şi sunt nişte lucruri care îl demască cum era. El spune, zice: <Am văzut bine cu actele pe care le-am luat contra acestor ticăloşi pentru că dacă nu îi înlăturam [eu] pe ei puseseră gând, după cum s-a descoperit, că aveau să ucidă pe Duduia>…”
[Interviu de S. Iliescu şi O. Silivestru, 1996]
Gabriel Ţepelea, filolog, academician, om politic de frunte al Partidului Naţional Ţărănesc
„Un moment absolut deosebit pe care am ţinut să-l consemnez este cel din 1936. Eram mai mare şi am luat parte la o întrunire care a avut loc la Vinţi. De ce la Vinţi, fiindcă Iuliu Maniu […] a ajuns în Parlament, ca deputat de Vinţi. Şi acolo a candidat în continuare, pînă când a ajuns prim ministru […].
La această adunare am fost prezent şi am admirat – aşa cum am relatat într-una din însemnările mele – am admirat fermitatea, dar şi politeţea aulică a personajului. El vorbea despre Majestatea Sa, care trebuie să reintre pe linia regulilor constituţionale, să întrerupă orice legătură cu doamna Lupescu şi nu ceva pe linia – pe care o practică, din păcate, unele ziare şi astăzi şi o practicau şi atunci – unor cuvinte tari, cuvinte-măciucă, cuvinte insultătoare la adresa celor două personaje. Toate acestea spuse pe un ton care arăta convingerea intimă că nu este vorba de o intrigă, că nu este vorba de o ranchiună, că nu este vorba de o poziţie personală, este vorba de o poziţie în interesul naţiunii. Că din moment ce regele care, potrivit Constituţiei, trebuia să domnească dar nu să guverneze începea să guverneze, se puteau întrevedea zonele nenorocirilor viitoare, care din păcate au venit. Ele au dus în cele din urmă la acel guvern al Frontului Renaşterii Naţionale, în 1938, parodia îmbrăcării în uniforme – parcă-l văd şi astăzi şi pe Iorga, cu barba lui de patriarh, îmbrăcat în uniformă albastră, în chip de consilier regal, membru al Frontului Renaşterii – adică o serie de oameni de dimensiuni imense din punct de vedere cultural, au dovedit că din punct de vedere politic nu ştiau să spună un veto ambiţiilor – în cazul de faţă ale regelui – şi ambiţiilor personale. Şi au marşat!”
[Interviu de M. Conovici şi S. Iliescu, 19.11.1999]
Radu Ioan Lobei, director de cabinet al primului ministru Armand Călinescu
„În 1938, în noiembrie, am fost şi eu cu regele la Londra, cu un program bine stabilit de Armand Călinescu, cu indicaţii zilnice, program care a fost greu de realizat deoarece Curtea Angliei nu vroia să-l primească. Şi chiar şi autorităţile franceze au pus o condiţie, ca doamna Lupescu să nu vie în Franţa şi în nici un caz în Anglia. Bineînţeles că a doua zi după ce a sosit regele Carol aici, a sosit şi doamna Lupescu, dar nu stăteau în acelaşi hotel.
Am făcut vizita la Paris, am trecut după aceea la Londra, unde am stat aproape 10 zile, 9 zile. Ne-am întors la Paris şi trebuia să ne întoarcem în ţară, ăsta era programul pe care-l aveam. Şi într-o dimineaţă, nu pot să-mi amintesc exact… la primele zece zile ale lunii noiembrie, probabil că 9 noiembrie să fi fost, la 10 noiembrie poate, Carol îmi spune: <Lobei, am decis să mergem de aicea la Berchtesgaden să vizitez pe cancelarul Hitler.> Şi i-am spus: <Majestate, dar… bineînţeles că dorinţa dumneavoastră… dar eu în program nu am această vizită> – mie mi-a căzut cerul pe cap! Va să zică s-au făcut vizitele astea cu atâta greutate, ca să-l repună în relaţii bune cu occidentalii şi de aicea mergem la… Foarte greu s-a organizat vizita asta, în special în Anglia a fost teribil! Curtea Angliei nu voia să-l vadă din cauza ei [Elenei Lupescu].
M-am dus la ambasadă, am telefonat la Bucureşti şi Armand Călinescu mi-a spus: <Te urci în avion şi vii imediat la Bucureşti!> Aşa că am renunţat la vizita de la… însă aveam şi noi acolo o parte din agenţi pe care-i supravegheam eu, care asigurau protecţia regelui. Aveam oamenii care ne ţineau la curent şi când s-au întors de la Berchtesgaden, noi ne-am dus – Armand Călinescu şi cu mine – ne-am dus la Braşov să-l primim. Noaptea a sosit trenul, ţin minte, la Braşov. Bineînţeles că eu nu era să intru în biroul regelui, Armand Călinescu a intrat acolo şi n-a mai ieşit până la Bucureşti.
La Bucureşti – gara regală pe vremea aia era la Mogoşoaia – ne-am dat jos din tren, se făcuse aproape dimineaţă şi cine îl primeşte – că e aproape şi comic! – pe regele Carol al II-lea?! Petrache Lupu cu o tavă plină cu pâine şi sare! Operaţia a fost organizată de dobitocul ăla de Gavrilă Marinescu, care era un individ penibil. O impresie detestabilă, în fine…
Eu m-am dus cu Armand Călinescu la el acasă, era deja târziu, ne-am aşezat la masă şi sună telefonul de la Siguranţă şi-mi spune: <În momentul ăsta a fost asasinat rectorul Ştefănescu Goangă de la Cluj>, ceea ce nu era exact, fusese atacat dar nu omorât. Armand Călinescu era un om destul de violent. Deşi începusem să mâncăm, îmi spune: <Cheamă automobilul, să mergem la Palat!> Am chemat automobilul, mergem la Palat şi bineînţeles că a intrat el, fără mine. A ieşit, l-am văzut furios. Îmi spune: <Să-mi comanzi pentru ora 6 conferinţă de ordine publică…> care avea loc totdeauna vineri. Asta era altă zi, nu mai ţin minte, marţi… parcă aşa ceva, marţi. Această conferinţă de ordine publică… la ea participam şi eu, adică participa Gavrilă Marinescu, generalul Bengliu, inspectorul general al Jandarmeriei, şeful acţiunii Jandarmeriei, Moruzov, Nicki Ştefănescu şi eu. Am aşteptat acolo, nu ştiu, câteva minute. A venit Armand Călinescu şi când m-a văzut pe mine îmi spune: <Dumneata poţi să pleci!> – pentru mine a fost aşa, o palmă teribilă. Săracul, de ce mă dăduse afară, ca să nu mă bage în chestia asta! De asta am scăpat cu viaţă, fiindcă chestia s-a putut dovedi – deoarece încă trăia şi Gavrilă Marinescu şi Bengliu şi Moruzov şi care au confirmat – că nu am luat parte la decizia… care era decizia?! Regele a cerut să se asasineze Codreanu, pe ăia, asasinii lui Duca şi pe ăia zece, asasinii lui Stelescu, <nicadorii> şi <decemvirii> se numeau. Regele i-a spus, el avea în momentul acela 44 de ani, regele i-a spus: <Călinescu, ori o faci, ori pleci!..>”
[Interviu de Cristian Popişteanu, 1994]
