Consilierii sovietici
Planul sovieticilor de construire a imperiului socialist a folosit mijloace variate: manevre diplomatice; agenṭi kominternişti; Armata Roşie; intervenṭii directe în toate domeniile; control direct asupra administraṭiei, armatei, justiṭiei.
Consilierii trimişi de Moscova în ṭările în care instalase „democraṭiile populare” aveau sarcina de a supraveghea organizarea sistemului totalitar întocmai după dispoziţiile lui Stalin. Ei erau plantaṭi în administraṭie şi în toate domeniile de activitate, „la cererea guvernelor locale”. Ministerul de Interne, Securitatea şi Armata prezentau cel mai mare interes. În 1949 Gheorghiu Dej a solicitat şi el „ṭării frăṭeşti” trimiterea unor „specialişti” din Ministerul Securităṭii URSS. Au fost trimişi A. Saharovski şi V. Patrikeev. Dar nu numai ei. Şeful consilierilor sovietici de la noi în perioada 1949-1950 pe linia Securităṭii a fost Saharovski, KGB-ist important care s-a implicat direct în represiunile acelor ani şi în organizarea poliṭiei politice. Iată câteva mărturii din Arhiva de istorie orală despre rolul şi acṭiunile consilierilor sovietici:
Fototeca online a comunismului românesc, Fotografia #HA102, 11 martie 1945, cota 102/1945, ANR
Alexandru Stancovski – general, adjutant al primului-ministru doctor Petru Groza în perioada 1948-1952.
„Aṭi spus că una dintre condiţiile cerute de dr. Petru Groza a fost ca adjutantul lui să cunoască foarte bine limba rusă. De ce avea nevoie de acest lucru?
Era obligatoriu să cunoască limba rusă pentru că Petru Groza tot timpul era în mişcare, dânsul pe stradă se plimba acolo, spre Statuia Aviatorilor, se întâlnea cu mulţi sovietici – pe atuncea erau destul de mulţi. Se întâlnea cu ei şi în alte împrejurări: la ARLUS, cum era pe-atunci, şi am multe amintiri în legătură cu acesta; mergea la Ambasada Sovietică şi nu vroia să aibe un interpret oficial lângă dânsul, de limba rusă. […]
Aţi numit diferite instituţii şi locuri în care Petru Groza se întâlnea cu sovieticii. Nu aţi spus însă Consiliul de Miniştri. Acolo nu erau sovietici?
Şi acolo, şi la Consiliul de Miniştri! La Consiliul de Miniştri când erau nişte festivităţi deosebite, oficiale, atunci, la rugămintea mea… I-am spus că nu să pot face faţă şi nu vreau să mă compromit şi eu îl rog să vină un interpret orficial şi într-adevăr […] la ocazii importante, acolo, venea un interpret în mod oficial.”
[Interviu de M. Conovici, 1995]
Fototeca online a comunismului românesc, Fotografia #HA106, 11 martie 1945, cota 106/1945, ANR
Alexandru Şiperco – activist al PCR, preşedinte al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român (1953-1959) şi al Comitetului Olimpic Internaṭional.
„Consilierii sovietici erau peste tot, şi în Sănătate şi în Ministerul Învăţământului şi la Economie şi foarte mulţi la Securitate şi foarte mulţi în S.S.I, în Serviciul Secret de Informaţii. […] [Acesta] era corespunzător cu S.D.-ul german, adică era, să spun aşa, securitatea partidului controlată de Dej personal, direct.
Aceşti consilieri sovietici despre care dumneavoastră spuneţi că erau nenumăraţi – mii aţi spus! – aveau rol de decizie? Puteau lua românii o hotărâre trecând peste ei?
În istoria partidului, [inclusiv] perioada lui Dej, pot fi delimitate trei perioade. Prima este [aceea a ilegalităṭii, apoi] cucerirea puterii până în 6 martie ’45. Pe urmă, până în ’47, era o dezvoltare oarecum normală a ţării, sovieticii nu se amestecau direct – sigur că ţara era sub controlul sovieticilor, preluat de la anglo-americani – şi despre asta se insistă foarte puţin la noi. Efectiv eram predaţi […] cu mâinile şi picioarele legate, sovieticilor! Sovieticii puteau să facă orice aici în ţară, aicea la noi, fără ca anglo-americanii să spună ceva. […]
În ’47 a apărut <pericolul titoist>, faptul că ţările acestea care erau insuficient controlate de sovietici ar putea să se rupă de Uniunea Sovietică. Şi atunci au fost trimişi consilierii peste tot, care controlau totul, totul! Tot ce s-a întâmplat în perioada asta… ṭara a fost practic ocupată, indiferent ce aspecte lua acest control, efectiv era controlată! Orice hârtie, orice regulament interior, orice indicaţie trecea pe la consilierii sovietici. De exemplu, la M.A.E. [Ministerul Afacerilor Externe] era Alexandr Mihailovici, un nume cu împrumut… cabinetul lui era lângă cabinetul lui Drăghici. Nici o hârtie nu trecea fără să fie controlată de către subalternii lui Alexandr Mihailovici! Alexandr Mihailovici era…. De exemplu, la anchetele [făcute] lui Pătrăşcanu totdeauna când anchetatorul raporta lui Drăghici ce se mai întâmplă, Alexandr Mihailovici era acolo şi dădea idei…”
[Interviu de M. Conovici, E. Blânda şi V. Călin, 1994]
Fototeca online a comunismului românesc, Fotografia #GA028, 8 martie 1950, cota 28(17)/1950, ANR
Ion Şuta – general; absolvent al Şcolii Superioare de Război; în 1950 reprezentat al Biroului operaţii în comandamentul Regiunii a III-a militară Cluj.
„Regiunea a III-a militară Cluj a avut în competenţă operativă toată frontiera de vest, de la Orşova până în nordul Maramureşului. Deci a cuprins şi frontiera cu Iugoslavia care a devenit o frontieră foarte importantă. La data la care am devenit eu şeful Secţiei operaţii deja erau în derulare unele acţiuni de ordin militar, pe care le-a determinat conflictul acesta politic care s-a creat între guvernul de la Belgrad – respectiv Tito – şi ţările socialiste.
Am înţeles atunci că la Moscova s-a hotărât că, în ceea ce priveşte problemele militare cu Iugoslavia, un război cu această ţară este iminent şi ca urmare România se găseşte geografic în graniţă directă cu Iugoslavia, în mod direct ea devenea ţara care-şi avea rolul cel mai important, fiind în eşalonul întâi. Am înţeles totodată că concepţia generală militară a fost de apărare, nu de trecere la ofensivă împotriva lui Tito. […]
Cu generalul Vasiliu şi cu o grupă de ofiţeri din secţia mea de operaţii din comandamentele de Arme ale Regiunii militare şi de la Corpul 38 armată de la Timişoara am făcut recunoaşteri pe frontieră pentru elaborarea acestui plan de operaţii, adică plan de apărare a ţării. […] Vreau să vă spun că la aceste recunoaşteri au participat şi consilierul militar sovietic, generalul Saharovski care era consilier pe lângă comandantul regiunii. Şi uneori şi alţi ofiţeri sovietici care nu-mi amintesc ce funcţii au avut. La Statul Major al regiunii am avut consilieri distincţi, un general care s-a numit generalul Prohov la Regiunea a III-a militară Cluj. Cu ocazia acestor recunoaşteri în teren am constatat regimul sever care s-a introdus pe frontiera cu Iugoslavia, deja, în 1950. Se instalaseră pe o bună parte din frontieră garduri de sârmă, ca să împiedice trecerea frauduloasă a persoanelor pe frontieră şi dintr-o parte şi din alta. Dar în acelaşi timp, regimul acesta sever de control grăniceresc a fost completat cu un regim foarte sever al securităţii. Au fost constituite, din câte am văzut, unităţi de Securitate, de Miliţie şi de Securitate, călare, care împreună făceau patrularea în toată această zonă, pe o adâncime de cam vreo 30-40 de kilometri la linia frontului. […]
Deci în aceste deplasări aţi fost însoţiţi şi de consilieri sovietici?
Da.
Care era rolul lor?
Rolul era de a da sfaturi, adică de a-şi spune părerea. Comandantul era foarte diplomat şi foarte atent, el era şi un om bonom, aşa, şi foarte atent şi politicos şi se purta foarte politicos cu aceşti oameni.
Dar aveau cuvântul hotărâtor?
Nu-nu, cuvântul hotărâtor îl aveam noi şi vreau să vă spun că îl aveam noi, ăştia mai mici [în grad]. […] Eu, în grupa mea, am avut trei consilieri sovietici – gradul nu l-am ştiut, că erau îmbrăcaţi civil, dar l-am aflat pe terminate, pentru că unul dintre ei mi-a mărturisit că este general, unul probabil cu grade mai mici… Ăsta care era general, am înţeles după modul în care s-a comportat că era chiar şeful lor şi aşa se şi comporta. Ceilalţi aşa îl respectau. Ăsta se pare că avea o pregătire specială în problemele de fortificaţii, pentru că deciziile le luam eu, dar eu îl consultam, îl consultam cum de fapt îi consultam pe toţi ceilalţi: <Cum e mai bine?…> Făceam recunoaştere, trimiteam să măsoare, aveam teodolit, aveam lunete, adică eram echipat cu multă aparatură şi amplasarea în teren nu se făcea oricum, adică se făcea după măsurători bine definite.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1998]
