Consilierii
Planul sovieticilor de construire a imperiului socialist a folosit mijloace variate: manevre diplomatice; agenṭi cominternişti; Armata Roşie; intervenṭii directe în toate domeniile; control direct asupra administraṭiei, armatei, justiṭiei.
Consilierii trimişi de Moscova în ṭările în care instalase „democraṭiile populare” aveau sarcina de a supraveghea organizarea sistemului totalitar, întocmai după dispoziţiile lui Stalin. Ei erau plantaṭi în administraṭie şi în toate domeniile de activitate, „la cererea guvernelor locale”. Ministerul de Interne, Securitatea şi Armata prezentau cel mai mare interes. În 1949 Gheorghiu Dej a solicitat şi el „ṭării frăṭeşti” trimiterea unor „specialişti” din Ministerul Securităṭii URSS. Au fost trimişi A. Saharovski şi V. Patrikeev. Dar nu numai ei. Şeful consilierilor sovietici de la noi în perioada 1949-1950 pe linia Securităṭii a fost Saharovski, KGB-ist important care s-a implicat direct în represiunile acelor ani şi în organizarea poliṭiei politice. Iată câteva mărturii din Arhiva de istorie orală despre rolul şi acṭiunile consilierilor sovietici:
Neagu Cosma – general, comandant al Direcṭiei a III-a de Contraspionaj, Departamentul Securităṭii (1959-1973)
„Noi fusesem recrutaţi din armată pentru S.S.I., Serviciul Special de Informaţii, un număr de ofiţeri. Până când ne-au selectat, până când ne-au mai şcolit… că am făcut un curs de iniţiere, că picasem ca musca în lapte într-o activitate de care nu aveam habar. […] Securitatea era înfiinţată încă din 1948, din 28 august 1948 când a luat fiinţă Direcţia Generală a Securităţii Poporului, dar Spionajul şi Contraspionajul nu au fost incluse în acest departament, au rămas mai departe în S.S.I. Şi din el s-au făcut cele două direcţii: Spionajul – care între timp a devenit D.I.E. – şi Contraspionajul care întâi a fost Direcţia B, pe urmă a fost Direcţia I şi pe urmă, la reorganizări, s-a numit Direcţia a III-a. […] Deci cât am fost eu, am avut în subordine aceste două unităţi, Contraspionajul clasic, civil, şi militar.
Ce am găsit? Am găsit în primul rând oameni care nu prea ştiau să vorbească româneşte. Cel puţin şefii erau toţi veniţi din altă lume, din altă parte. Tinerii ăştia… am venit atunci un lot în contraspionaj de 33 de ofiţeri, 33. Un număr bun şi, eu zic, bine selectaţi au fost atunci. Şi am găsit o lume pe care nu o cunoşteam. Director era unul Gonceariuk Petea, numit aici director cu numele de Petrescu Petre. Vorbea stâlcit româneşte – ulterior am aflat că era basarabean -, un evreu trimis încoace, făcuse 14 ani de puşcărie în România. După 23 august [1944] a ajuns la suprafaţă şi, dacă lucrase clandestin în materie, de-acum lucra oficial şi ca şef încă! Adjunct era încă unul, tot aşa, de-al lor şi şefi de compartimente mai toţi, adică mai toţi, fără excepţie N.K.V.D.-işti, fără nici o discuţie! Şi deci activităţile purtau amprenta acestei instituţii. Sigur că eu atunci nu sesizam, că nu ştiam, pe parcurs mi-am dat seama.
Pe deasupra erau şi consilierii veniţi, care erau ofiţeri ai K.G.B.-ului, deci ofiţeri activi în funcţie şi care erau trimişi aici să consilieze pe comandanţi. Deci toate activităţile care se desfăşurau în anii aceia se desfăşurau după directivele, după metodologia şi după interesul acestei instituţii care era în interesul Kremlinului fără îndoială! Şi deci orientările şi reprimările şi toate vizau pe toţi cei care aveau <un dinte> să zic aşa, care erau contra ruşilor, contra ocupanţilor etc… […]
Care erau relaţiile dumneavoastră cu consilierii sovietici? Adică, vreau să spun, ale Ministerului de Interne, ale Securităţii Statului…
Relaţiile, după reguli, după convenţia la nivel guvernamental, erau simple, numai că se complicau în activitatea cotidiană. Simple în ce sens?! Rolul consilierului, ofiţerului ăluia al KGB-ului era de a consilia pe comandantul unităţii. La nivel de ministru – pe ministru. Existau la nivel de ministru: un consilier, şeful consilierilor şi consilieri la unităţi. La unităţile centrale, la toate, şi la multe unităţi teritoriale – cum erau Braşovul, Timişoara -, la marile centre cu probleme. Şi deci el trebuia să consilieze la cererea comandantului, respectiv la cererea ministrului. <Am o problemă de orientare, de tehnică, de metodologie de lucru…> şi îi dădeai tema şi el, <cu experienţa lui>, că aşa se spunea, trebuia să-ţi dea o soluţie. Tu o aplicai sau nu o aplicai. Ăsta era rolul… teoretic!
Practic, însă, ei se amestecau în toate, de fapt ei erau şi dirijori de reţele, de propriile reţele, care existau în structurile Securităţii. Şi am să localizez [exemplul] la Direcţia de Contraspionaj. Eu am avut acolo, din 1960 de când am luat eu comanda, am avut consilier pe unul Serov, colonel Serov. El avea biroul lui, avea lângă el un translator şi aştepta să-i cer părerea. Dar el nu aştepta să-i cer părerea, [vedeam asta] pentru că în unitate la mine erau atunci foarte mulţi agenţi K.G.B. şi îi surprindeam uneori la discuţii cu el. Asta, acolo, ca să zic aşa, cu puţină fereală; dar ei se întâlneau în altă parte, după regulile muncii de spionaj. Deci ei dirijau o reţea. Ce voiau ei să facă?!… Să pună mâna în primul rând pe toate informaţiile pe care le obţinea unitatea. Să pună mâna pe ele, să le aibă, să le interpreteze, să le dea. La un moment dat, cum se întâmpla atunci şi cum se întâmplă întotdeauna şi pretutindeni că despre şefi, despre conducere, vin informaţii – nu le cere nimeni, dar omul le aduce: <Dar, domnule, acolo se discută foarte urât despre Gheorghiu Dej…> Chestiunea iată cum este interpretată, vine omul şi ţi-o spune, dar nu numai că ţi-o spune, îţi lasă şi o hârtie. <Uite, domnule…> Şi noi stimulam asemenea chestiuni ca să avem pulsul şi să informăm şi să se corijeze. Or, asemenea informaţii nu era de dorit să ajungă la consilieri; aveam şi o dispoziţie, aşa: <Faceţi tot ce puteţi ca asta să nu ajungă [la consilierii sovietici], ăstea sunt treburi de-ale noastre, unele sunt foarte calomioase, nu are nici un sens să…> Sau puneau mâna pe documente din sursele alea, pe care le urmăream noi pe la ambasade etc. […]
Deci ei se amestecau în toate, în toate măsurile pe care le luam, cu toate că preveneam aparatul cât puteam; trebuia să fim foarte prudenţi, trebuia să fim foarte prudenţi… Dar oricum, pe unii îi mişcam, îi mutam, îi dădeam în altă parte, făceam tot felul de chestiuni din astea. Până când eu cu Serov ajunsesem la asemenea relaţii că discutam foarte deschis şi la un moment dat i-am zis: <Domnule, degeaba umbli [să afli informaṭii], că nu-ţi dau!> – aflase că pusesem mâna pe nişte documente foarte valoroase şi le voia în copie. <Nu e treaba dumitale asta, sunt nişte documente…> – documente din exterior – <dacă o să apreciez, o să văd. Eu o să-l informez pe ministru că nu pot să-ţi dau dumitale…> Şi a început, azi aşa şi mâine aşa şi m-a invitat pe la el şi nu ştiu cum, la un moment dat încearcă să ajungă să mă <cucerească>.
Să vă racoleze?
Să mă racoleze, da. Că trebuie să fim aşa, ca fraţii, că şefii cum or să ne promoveze şi cum or să ne noteze pozitiv, că relaţiile nu sunt bune [în general] şi hai să ne înţelegem noi şi vedem noi şi lasă pe miniştri şi lasă pe şefi. Şi i-am spus ce gândesc şi i-am spus că <te şi raportez> şi l-am şi raportat. Şi i-am trântit un document care a intrat în dosarul cu URSS-ul, în discuţiile care s-au purtat. Deci asta făceau consilierii… şi au încărcat normele. […]
La un moment dat ministrul Drăghici, disperat că ăştia se bagă peste tot, ne mai chema şi [zicea] <Băi, făceţi-le programe! Mă, ăstora le place pescuitul, le plac plimbările, le plac excursile, poate şi femeile… vodca… daţi-le, duceţi-i… să nu mai fie acolo, pe lucrări.> Şi pentru că ei erau foarte agresivi, […] ne-am trezit deodată cu şi consilieri în direcţie. Nu am mai întrebat pe nimeni, dar atunci chiar că aproape ne călăriseră. Nu prea ştiam ce fac, adunau informaţii… […]
Consilierii aveau în 1956 fiecare o misiune anume, specifică, un anumit domeniu?
Nu mai aveau de fapt nici o explicaţie [justificare], fiindcă trebuia să fie un consilier la comandant, conform convenţiei. Ăştia nu mai aveau nici o explicaţie, ăştia au venit să-l ajute pe consilier sau aşa ceva. Explicaţia era că ei trebuiau să ia pulsul, se temeau că se întâmplă ceva şi pe la noi [ca în Ungaria] şi au fost trimişi să fie prezenţi. Domnule, cum e în Afganistan, <Hai să trimitem, că zona aia e caldă şi să fim acolo.>
Aveau libertate de mişcare în birouri?
Aveau libertate, ce puteai să le spui?! Erau birouri pe toată unitatea: unul pe un etaj, alţii pe alt etaj, unul la mijloc, unul la capăt, cum am avut birouri să le punem la dispoziţie.
Dar nu aţi încercat să-i izolaţi într-o aripă, într-o zonă?
Nu, nu… ar fi fost şi foarte urât şi foarte riscant, erau suspicioşi. ”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2002]
