Consilierii
Planul sovieticilor de construire a imperiului socialist a folosit mijloace variate: manevre diplomatice; agenṭi cominternişti; Armata Roşie; intervenṭii directe în toate domeniile; control direct asupra administraṭiei, armatei, justiṭiei.
Consilierii trimişi de Moscova în ṭările în care instalase „democraṭiile populare” aveau sarcina de a supraveghea organizarea sistemului totalitar, întocmai după dispoziţiile lui Stalin. Ei erau plantaṭi în administraṭie şi în toate domeniile de activitate, „la cererea guvernelor locale”. În 1949 Gheorghiu Dej a solicitat şi el „ṭării frăṭeşti” trimiterea unor „specialişti” din Ministerul Securităṭii URSS. Au fost trimişi A. Saharovski şi V. Patrikeev. Dar nu numai ei. Iată câteva mărturii din Arhiva de istorie orală despre rolul şi acṭiunile consilierilor sovietici în armată, în facultăṭi şi şcoli militare, în uzine, în mine…
Constantin Olteanu – general în armată, absolvent al Şcolii de Ofițeri Politici de la Ineu (1949) şi al Academiei Militare Politice (1956); fost ministru al Apărării Naṭionale (1980-1985).
„Aveai consilierii – inclusiv pe linie tehnică – ruşi. Când am venit la comandament de la unitate aveam consilier, era consilierul comandantului […] şi avea un general rus care era consilier şi mai era un consilier pe linie tehnică care se ocupa cu problemele tehnice. Sigur că sugera ceea ce i se spunea şi lui… […] Dar deja se unificau, se unificau calibrele, muniţia, medodele de instrucţie [româneşti cu cele ruseşti]. Din 1951 au început să se traducă masiv regulamentele ruseşti şi pe ele mergeam, şi regulamentele generale şi regulamentele de luptă, aşa. S-a tradus şi Regulamentul serviciului interior, cu denumiri de-acolo, pe care le-am luat de la ei, dar unde se fac detalieri gen Regulamentul serviciului de gardă şi garnizoană – dar la ei era mai bine organizat ăsta; noi ce nu aveam, de exemplu, la gardă: un schimb în posturi, un schimb de veghe şi un schimb la odihnă. […] Şi ne-am însuşit aşa-zisa ştiinţă militară sovietică. Despre doctrină nu se vorbea, dar era implicită în treburile astea şi [făcută] după regulamentele acestea care… ele erau bune, dar păstrau metodele celui de-Al Doilea Război, unele începuseră să fie depăşite. În timp s-au mai modificat, s-au mai schimbat, dar tot după ele am mers până în ‘64 – ’65.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2002]
Gheorghe Coman – profesor, inginer, absolvent al Academiei Tehnice Militare, Secţia avion-motor (1954) şi al Politehnicii Bucureşti, Facultatea de Mecanică.
„Consilieri sovietici erau?
Da, la fiecare unitate, la fiecare unitate!.. Dar şi la academie erau, pe lângă rectorul Academiei [Tehnice Militare], pe lângă decanul facultăţii era neapărat câte un consilier sovietic. La toate unităţile militare, la unităţile de aviaţie iară consilier.
Dumneavoastră ca elev aveaţi vreun contact cu ei?
Nu, numai îi observam cu diverse ocazii, la întruniri, la… chiar dimineaţa când să dea raportul, că eram totuşi ca o unitate chiar în cadrul Academiei, ca o unitate militară şi cu raport dimineaţa. Era adunarea, dimineaţă, era un fel de… tot un ofiţer care era şeful de clasă, cum ar veni, sau de grup, se adunau clasele şi se dădea raportul şefului.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2012]
Constantin Tudor – maistru, apoi inginer electrician la Întreprinderea de Gaz şi Electricitate (1946), responsabil cu tineretul în Comitetul sindical al salariaṭilor, membru PCR şi activist sindical din 1947.
„Erau [consilieri sovietici] şi să ştiţi că nu erau proşti! […] La un moment dat nouă, la uzină, ni s-a stricat… ni s-a defectat o maşină. […] Era prin ’50, eu eram şeful centralei. A trebuit să oprim maşina asta! 50 de megawaţi însemna un sfert din Bucureşti să sacrificăm, adică să nu mai dăm energie. Ne-am adresat firmei respective, care livrase echipamentul. Au venit, erau foarte bucuroşi, eu le-am zis: <Domnilor, comandaţi un nou stator pentru generator. În cât timp îl studiaţi?> <Aşa, în vreun an şi ceva vă furnizăm generatorul.> <Bine, dar până îl montaţi, până… o să fie oprită uzina un an jumate, doi ani…> […]
La un moment dat ne-au adus un inginer sovietic – inginerul sovietic era consilierul uzinei. A venit şi cu alţi specialişti, rotorul de-acuma îl scosesem, s-a uitat. Ca să fim sinceri, ei aveau experienţă mai multă ca noi, nu aşa. Şi la un moment dat zice: <Domnule, hai să încercăm să-l reparăm, să vă scoată din criza asta în care sunteţi acuma, cu energia. Că pentru voi 10 megawaţi e mult de tot…> Şi a intrat cu mine şi cu inginerul Iliescu şi cu un tinerel, Gheorghe Nicolae îl chema, ne-a băgat acolo şi a spus <Uite ce să faceţi… încercaţi să o cârpiţi>, chiar, aşa, pe ruseşte, că avea translator, <să o cârpiţi de o asemenea manieră încât să vă mai ţină doi ani, tei ani, cinci ani, ca să ieşiţi din criză, că altfel… să aşteptaţi până vine ăla nou e riscant şi nu merită.> Am intrat şi ne-am apucat… – o săptămână, dar lucram şi ziua şi noaptea şi eu eram şeful uzinei şi lucram cu inginerul Iliescu şi cu băieţelul ăsta tânăr – şi am reparat-o, am izolat-o, mă rog, cum ne-a învăţat rusul, inginerul, şi a mers încă şase ani, până s-a făcut uzina de la Doiceşti. […]
Dar activitatea lor era numai strict profesională sau se mai ocupau şi cu activitatea propagandistică?
Cine? Ruşii?… Nu se ocupau… erau tehnicieni valoroşi, aveau experienţă.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2003]
Andrei Horvath – miner la Aninoasa, membru PCR din anii ’50.
„Am lucrat din ’53, la urmă m-o făcut artificier, că o văzut că eram aşa, mai… şi tata o fost miner…
„La Aninoasa se făceau simţite administraţia sovietică, inginerii sovietici? Cum era la mină când erau ruşii în ṭară?
Tot ai noştri o fost ingineri mai mult, dar la combinat… bine, erau [ruşi] Kulikov, Antonov, aşa le spunea… Şi apoi, noi băieţii, facem stahanovie, [ne angajam să] facem: <Dăm cărbuni, dăm cărbuni!>
Oamenii vroiau să facă stahanovism?
Da, că atunci, na… mergeam ori la Peştera Borii, ori la Lainici la banchete, pe-aici, pe-acolo sau mergeam la grădina de vară la Aninoasa… butoi cu bere, mâncare, băutură…
Se lucra şi duminica, să se dea producţie mai mare?
…mai mare! Că noi n-am avut Paşti, să ştiţi! Noi Crăciun n-am avut […], trebuia să mergi!… Noi sărbătoare n-am avut, numai când era 7 noiembrie, 23 august, de-astea [comuniste].”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2003]
