Să poṭi vedea lumea cu ochi de copil este un dar minunat pe care îl pierdem cu vârsta. Dar ne rămân, bine ancorate, amintirile – imagini, mirosuri, ambiente. Ele se păstrează uneori în forme disparate, rupte de vreun context anume – pantofii gri cu talpă de plută ai mamei – sau închegate – imaginea tatei povestind despre dinozauri şi ere geologice, în timp ce aşeza masa pentru dejun. Arhiva de istorie orală păstrează sute de amintiri de tot felul din copilăriile intervievaṭilor; sunt zeci de „Ioni Creangă”, de „Tom Sawyeri”, de prinṭi, de cerşetori, precum şi o imensă varietate de locuri, trăiri şi întâmplări. Dar acea lumină filtrată pe care o căpătau ochii celor ce le povesteau era unică, purtându-i către un univers profund, originar.
Dăruim celor mari şi mici de 1 Iunie – ziua în care se celebrează puritatea şi inocenṭa – două dintre cele mai frumoase povestiri despre copilărie. Prima, a scriitorului Pan Vizirescu, s-a petrecut înainte de Primul Război Mondial într-un sat din Oltenia, iar cea de a doua, a jurnalistului Valentin Brădăṭeanu, în Bucureştiul ceauşist. Sunt două lumi atât de diferite şi două epoci atât de îndepărtate, încât fiecare dintre ele şi amândouă laolaltă poartă o mare încărcătură istorică.
Pan Vizirescu – scriitor şi eseist din grupul „gândiriştilor”, născut în 1903 în satul Brăneṭ, judeṭul Olt.
„Viaţa noastră e făcută din lucruri necunoscute, din întâmplări, din determinări, din întâlniri, din tot felul de fenomene pe care nu noi le stăpânim, ci ele ni se impun din afară. Ele trec prin filtrul nostru şi ne obligă să le dăm o interpretare. Ăsta este, după mine, procesul sufletesc pe care trebuie să-l trăiască un scriitor în permanenţa vieţii lui, nu numai că scrie. Deci el se deosebeşte ca minte de omul obişnuit.
Dumneavoastră când aṭi simṭit prima oară această <chemare>, să-i spunem aşa?
Am simţit-o foarte de timpuriu, să ştiţi, foarte de timpuriu, am simţit-o în felul cum vedeam lucrurile. Chiar din copilărie le vedeam printr-un sentiment cu totul aparte. Nu eram un copil zburdalnic. Mi se părea că lumea în care trăiesc este o lume fabuloasă, o lume în care sunt nimic, că ea mă copleşeşte şi trebuie să văd cum mă încadrez eu în această lume.
În primul rând, să vă spun: satul meu, Braneţ, din judeţul Romanaţi, era un sătuc mic pe o vale, erau câmpul cu pământul arabil al ţăranilor, un pârâiaş şi un deal. Dealul ăsta îl priveam întotdeauna eu, aşa, cu un sentiment nostalgic; credeam că acolo se sfârşeşte lumea, acolo… până acolo mergea cunoaşterea mea şi dincolo nu ştiu ce o fi, nu mă gândeam că e Dumnezeu sau ceva, dar acolo mi se părea că se şfârşeşte lumea.
Altceva: casa noastră avea în faţa ei, în curte, faţa era la stradă, da-n partea cealaltă avea o întindere mare unde erau magaziile, grajdurile gospodăriei părinteşti şi când mă sculam dimineaţa era plină de soare, soarele ăsta cu toată înviorarea lui, aşa, simţeam cum renăşteam. Peste zi, soarele când se retrăgea începea să crească umbra casei către clădirile celelalte. Ei bine, această umbră a casei eu o urmăream cu o oarecare tristeţe. Vedeam că dispare aşa, ceva, din sufletul meu, că se pierde ceva din viaţă, că se… şi tristeţea asta mă stăpânea. Numai mersul umbrei casei, vedeţi, pentru un copil aceasta era… o senzaţie de trăire cu totul deosebită! Şi tot aşa…
Mă duceam în vie, o vie frumoasă de tot, ăla era paradis pentru noi, cu toată alcătuirea ei. Vedeam la început, când se înverzea, pe urmă când se dezvoltau, când creşteau strugurii, când se coceau, toate fenomenele astea ale naturii găseau în sufletul meu mare ecou şi o dragoste care se dezvolta în raport cu fenomenele din afară. Aveam un foişor în vie în care ne urcam şi noi copiii; foişorul era făcut pentru paza viei şi în foişorul ăsta când ne urcam aveam sentimentul că dominam de la înălţime toate împrejurimile. Aceste momente cred eu că erau însăşi gestaţia sentimentului care avea să se producă în sufletul meu mai târziu în forme mult mai dezvoltate, de a concepe lucrurile din jurul meu, şi acesta era însăşi harul pe care cred că mi-l dăduse Dumnezeu.
Şcoala primară o trăiam cu foarte multă dragoste de familie, să ştiţi, un ataşament de familie, de mamă, de părinţi, de fraţi. Mă caracteriza sentimentul acesta puternic de tot, când plecam în vacanţă. Uite, îmi aduc aminte: aveam un ceas, un ceas de masă care avea nişte mecanisme de cânta – avea vreo şase suluri, aşa – cânta. […] Puneam sulurile acelea şi cântau, [iar cântecele] se legau de anumite momente ale vieţii. Bunăoară, când se sfârşea vacanţa întotdeauna, în clipele din urmă ale plecării <Bătrânul ceas ne strecura în suflet / Melancolia trist-a despărţirii / Şi cum cânta în note dureroase / Regretul despărţirilor de casă, / Pe firul lui se împletea… finala clipă ce o trăiam acasă…> Astea sunt momente trăite de mine când ne despărţeam de mama, mama cu duioşie, noi tot aşa cu lacrimi în ochi, <…Azi ceasul nu-i decât o amintire, / Pe un dulap cu arcurile frânte / Căci timpul mort i-a sugerat ideea / Că nu mai are pentru cin’ să cânte…> Asta e făcută când eram elev de liceu, când ne despărţeam de familie. Vedeţi, sentimente de duioşie, sentimente care…. – sigur, [poezia] nu e publicată nicăieri şi e puţin mai complicată, nu mi-o aduc eu bine aminte.
Sau aveam trăsura… Tata fusese un ţăran simplu şi se ridicase cu mintea şi cu munca lui, făcuse o avere cuprinzătoare, ajunsese la posibilităţi materiale îndrăzneţe, ca să zic aşa, pentru starea din care se ridicase el; nici carte nu ştiuse, dar învăţase singur carte. Ca să vedeţi aşa ceva: ar fi fost un om dacă rătăcea prin şcoli în străinătate, să ajungă ca Rădulescu Motru, pentru că avea o minte şi o înţelepciune extraordinară şi a ştiut să se descurce. Fac această paranteză, că este foarte legată de însuşi mersul familiei noastre şi al eredităţii pe care am primit-o toţi. Şi avea o trăsură frumoasă de tot, o trăsură pe care o luase de la un moşier, o trăsură vieneză cu care el nu prea umbla, că se jena, avea un mare bun simţ; zicea că îl depăşeşte ca valoare, ca frumuseţe, trăsura, pe el care venea de jos. […] Şi [am scris] o poezie legată de trăsură care îşi avea rolul ei în viaţa asta [a noastră]: <Într-un amurg cu strop de fericire / În curtea înveşmântată cu mohor / Opri mai ieri, trăsura nouă tata / Cu caii… murgi alături de pridvor. / A râs în curtea noastră veselia şi-amurgul s-a pătruns a nechezat / De drag… zâmbea lumina sură / Şi cântecele răsunau în sat …> – nu mai îmi mai aduc aminte finalul… […]
Am publicat când eram elev de liceu. Dar în timpul când eram elev de liceu la Craiova, prin clasa a VII – VIII-a, aş putea spune că cam neglijam şcoala pentru scris. Şi scriam schiţe, scriam poezii, scriam şi critici literare şi citeam, citeam literatură… […] Şi atunci, în momentul acela, am trăit nostalgia satului, simţeam cum mă rup de satul natal. Dar noi ne mutasem la Slatina, totuşi satul natal în care îmi trăisem copilăria era foarte legat de sufletul meu. […] Satul are nu numai pitorescul lui, are viaţa lui cu totul aparte în care simţi că trăieşti cu natura şi natura are o forţă extraordinară care te poate modifica, te poate pătrunde! Natura este cea mai mare carte a învăţăturii, aşa este denumită de unii filosofi. Pe urmă, satul în sine cu oamenii lui curaţi, curăţenia oamenilor din sat, cum era pe vremuri, eu vorbesc de epoca mea….”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1996]
