Să poṭi vedea lumea cu ochi de copil este un dar minunat pe care îl pierdem cu vârsta. Dar ne rămân, bine ancorate, amintirile – imagini, mirosuri, ambiente. Arhiva de istorie orală păstrează sute de amintiri de tot felul din copilăriile intervievaṭilor; iată încă unul dintre ele:
Valentin Brădăṭeanu – ziarist, născut în 1973, a copilărit în zona Piaṭa Unirii, în strada 11 Iunie unde locuieşte şi astăzi.
„Era o comunitate cu o atmosferă provincială, nu erau maṣini pe stradă, erau curṭi ascunse în spatele unor copaci mari, unii creṣteau ṣi păsări, chiar se auzeau cocoṣii cântând la un moment dat, iar dimineaṭa venea în fiecare zi o lăptăreasă cu o căruṭă cu un cal alb, îl tot admiram… […] Chiar acolo în colṭ era o cafenea, un magazin de cafea unde se prepara cafeaua proaspătă. Aveau niṣte râṣniṭe, niṣte agregate foarte mari, aşa, şi mirosea frumos, chiar de la uṣă când intrai mirosea a cafea. Era un vânzător, un armean ṣi el prepara cafeaua ṣi avea un ritual întreg, cu paletele acelea cu care punea în ambalaj cafeaua. Avea ṣi bomboane, bunica mă ducea ṣi îmi cumpăra bomboane cu cafea care aveau un gust deosebit! […]
Vecinii se cunoṣteau toṭi ṣi mai ales vara, când era foarte cald, aveau geamurile deschise. Ştiai fiecare ce mâncare face, după arome. Îi auzeai… de exemplu, aveam o vecină căreia îi plăceau romanṭele. Cânta în fiecare seară romanṭe, ṣtiam tot repertoriul. Vecina de la parter creṣtea pisici, le dădea să mănânce peṣte în fiecare dimineaṭă. Se strângeau pisicile pe garduri, acolo – mie îmi plăceau animelele de mic ṣi mă jucam cu ele mereu, când făceau pui. Era aceeaṣi atmosferă ca acum cinci secole – poate ṣi mai mult – nu se schimbase nimic, poate doar electricitatea, dar în rest… Şi era o atmosferă foarte liniṣtită. Vara, mai ales… îmi amintesc de verile lungi, călduroase, era toneta de îngheṭată la colṭ, era ceva pentru mine!
N-aveam tablete, nici internet atunci, era chiar perioada în care se difuza serialul Pistruiatul la televizor, nu ṣtiu cât timp era <raṭia de film>, vreo 15 minute pe zi sau în weekend, nu mai ṣtiu exact, nu-mi amintesc, […] [poate] o dată pe săptămână, duminica dimineaṭă, la Ecranul de vacanṭă cred că se chema emisiunea. Şi făceam exact ce făcea Pistruiatul. La un moment dat începuseră să demoleze din case ṣi erau tot felul de ruine pe-acolo, iar noi ne jucam exact ca Pistruiatul, adică jocurile de acum sunt [ca] cele de atunci, dar acum sunt virtuale, or noi atunci chiar ne jucam! Ne împuṣcam cu cornete, trăgeam exact ca acum, numai că era totul <real>, cât se poate de <real>! […] Era mult mister, exploram, eram într-o expediṭie continuă, plus că mulṭi dintre locatari mai lăsau reviste ce nu puteau să care la bloc, maṣini vechi, de epocă, erau prin garaje – abandonate efectiv, pentru că nu aveau unde să le ducă, erau stricate, nu se mai găseau piese – şi ne jucam zile întregi printre ele; căutam reviste Pif, dacă mai găseam ascunse prin sertare, sau reviste Cinema şi Autoturism. […]
Cartierul meu, strada mea, fusese o stradă de evrei, în perioada interbelică locuiau mulṭi evrei care ulterior au plecat în Israel. [Casele] erau cu magazin jos, locuinṭă sus, multe aveau ṣi camere pentru servitori, aveau sonerii. De exemplu, noi aveam în fiecare cameră câte o sonerie, să chemi guvernanta sau servitorii să vină să-ṭi aducă un ceai sau…
Şi mai funcṭiona?
Da, funcṭionează ṣi acum!
Dar nu vine nimeni…
Nu vine nimeni, trebuie să mă duc eu să-mi iau… Şi păstrau ṣi sărbătorile evreieṣti, de exemplu, am mâncat pască dintr-aceea evreiască ṣi făceau niṣte dulciuri!… Sau mai erau niṣte turci care la înmormântări dădeau de pomană un fel de halviṭă albă care era un deliciu pentru copii! […] [De sărbători] ne duceam ṣi colindam, atuncea nu exista metrou sau începuse să meargă, dar nu puteai să colinzi prin metrou, mergeam prin case. Ne duceam la doamna care vindea borṣ ṣi ne dădea mereu câte ceva dulce – nu se dădeau bani atunci, dar se dădeau dulciuri, covrigi – ṣi ne bucuram! Dacă prindeam ṣi o portocală, ceea ce se întâmpla mai rar sau o banană!…
La baie aveam un cazan, cu boiler cu gaze, se încălzea; era aṣa, o bijuterie, foarte frumos, din fontă, sculptat. Şi te duceai, dădeai drumul cu vreo oră înainte, încălzeai apa ṣi după aia aveai o cadă plină cu apă, puteai să faci baie sau să speli rufele… Mama cumpărase ṣi o maṣină de spălat românească, dar trebuia să cari apa cu găleata. Aveam ṣi frigider din acela cu gheaṭă, la colṭul străzii se aducea gheaṭă. Era o cofetărie ṣi avea o ladă frigorifică, un fel de ladă, mă rog, nu era electrică, dar se puneau cuburi mari de gheaṭă, bucăṭi mari de gheaṭă ṣi era foarte ieftină, o cumpărai ṣi o băgai în frigiderul acela ṣi răcea, nu ṣtiu cât, câteva zile aveai carnea, dacă primeai carne din provincie, de undeva, stătea la rece. […]
Vă făceaṭi cărucioare cu care să <vă daṭi> pe stradă?
Ne făceam, da, păi erau străzile… În cartierul Uranus […] era un service, un atelier de reparat maṣini, îmi amintesc un domn – cred că el era ṣef acolo – avea o alură interbelică, şi era într-un halat apretat ṣi cu o bască bleumarin. El repara maşini „Tudor Vladimirescu” ṣi-i ceream mereu să ne dea niṣte rulmenṭi. Şi luam coada de la bradul de iarnă, o făceam osie ṣi puneam rulmenṭii acolo [şi gata căruciorul]. Erau multe străzi în pantă – acum s-a mai nivelat terenul de când s-a construit Casa Poporului. […] Mai ales iarna ne dădeam cu sania pe acolo până se întuneca, ne căutau părinṭii să venim acasă ṣi noi nu ne dădeam plecaṭi de acolo. Şi tot aṣa, cu cărucioarele astea, la început. După aceea când ne-am cumpărat bicicletă era mai simplu, că puteam să urcăm ṣi invers cu ea, nu numai să ne dăm la vale. Nu trecea nicio maṣină pe străzile acelea, cred că era un fenomen când trecea o maṣină… […] Îmi amintesc de atmosfera aceea liniṣtită, patriarhală, fără nici un fel de griji. Mi se păreau atât de lungi zilele ṣi verile erau momentul de maximă fericire! [Străzile] erau umbroase, erau niṣte copaci foarte mari. N-am mai văzut prin Bucureṣti, poate doar spre Kiseleff, în partea aceea să mai fie copaci aṣa mari, dar erau imenṣi copaci, tei, plopi, cireṣi chiar, ne căṭăram în ei să furăm cireṣe. Şi era umbră, era răcoare tot timpul, nu era arṣiṭa betoanelor de astăzi. Casele erau destul de rare, aveau curṭile mari, fiecare casă avea intimitatea ei, în colṭul ei, acolo unde era, în curte. […]
Ne strângeam… fiind oarecum aproape, în aceeaṣi zonă, eram colegii de clasă, cred că ne adunam vreo 10-30 de copii, gaṣcă mare… Şcoala era pe unde sunt fântânile acum, din Centrul Civic, era Şcoala 122 care a fost ṣi ea demolată la rândul ei, după care a fost mutată vreo 50 de metri mai încolo, pe locul fostului Liceu Eminescu, acuma tot aṣa se cheamă, Mihai Eminescu. Era o ṣcoală foarte frumoasă, îmi amintesc de ea că avea o curte mare ṣi o sală de sport cu parchet – n-am mai văzut aṣa sală de sport! – era separată ṣi mare, probabil că era o construcṭie interbelică, ceva. Dar făceam iarna sport acolo, jucam fotbal, baschet… Cântam ṣi cântece patriotice, inevitabil, acolo se desfăṣurau toate serbările. Dar noi le tratam ca pe ceva… ne amuzau, chiar ne ṣi entuziasmau. Propaganda comunistă n-avea nici un efect asupra noastră, credeam că e ceva pe care trebuia să-l spunem, dar nu credeam în ea. Era un fel de facebook, adică socializam.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2016]
