/ AFP PHOTO / OLIVIER LABAN-MATTEI
Delicata adiere a verii însufleţeşte festivalurile şi carnavalurile, iar Portugalia, care adăposteşte 15 dintre siturile incluse în lista Patrimoniului Mondial UNESCO, clasându-se astfel pe locul al 8-lea în Europa şi al 17-lea în lume, îşi poate revendica o poziţie privilegiată şi pentru entuziasmul şi efervescenţa cu care se pregăteşte şi întâmpină acest gen de evenimente.
Luna iunie rămâne mereu învăluită în magia marşurilor şi a petrecerilor care îi omagiază pe celebrii Sfinţi Populari – Santo Antonio (António de Lisboa, mai cunoscut ca Sfântul Anton de Padova), în noaptea de 12 spre 13 iunie, la Lisabona, pe São João (Sfântul Ioan), în noaptea de 23 spre 24 iunie, la Porto, Braga sau Evora, iar pe 29 iunie, pe São Pedro (Sfântul Petru), mai ales la Evora, ca sărbătoare municipală, constituind unele dintre cele mai aşteptate evenimente tradiţionale.
Sărbătorile de la Lisabona sunt principala atracţie a unuia dintre cele mai vechi oraşe din lume şi cel mai vechi din Europa de Vest, de unde au plecat pe mări necunoscute atunci Henric Navigatorul, regele care a încurajat construcţia de caravele, Vasco da Gama, Bartolomeu Diaz sau Fernando Magellan. Festivităţile şi marşurile populare debordând de culoare, imaginaţie, ritm şi veselie îşi revarsă farmecul asupra cetăţii încă din secolul al XVIII-lea. Competiţii acerbe s-au iscat între cartierele Lisabonei, după 1932, concurând la obţinerea trofeului pentru cel mai bun marş, iar diversele zone ale oraşului întemeiat de fenicieni speră, an de an, să înduplece un juriu care are dificila sacrină de a cumpăni originalitatea costumelor, măştilor, muzicii, coregrafiei şi a decorurilor cu ghirlande din hârtie şi baloane colorate, care invadează străzile.
Deşi moaştele Sfântului Anton odihnesc de sute de ani la Padova, Italia, Lisabona se poate făli cu faptul că misionarul îi aparţine prin naştere. Fernando Martins de Bulhões, un boem portughez bogat, botezat la Lisabona, şi-a schimbat ulterior numele în Anton. Pe locul naşterii sale, în 1195, se înalţă o biserică ce-i poarta numele, ridicată în secolul al XVIII-lea, printre ai cărei vizitatori s-a numărat şi Papa Ioan Paul al II-lea. În vecinătate se găseşte un muzeu dedicat sfântului, cu obiecte liturgice, gravuri, picturi, ceramică evocând viaţa acestuia. Faima Sfântului Anton s-a răspândit prin intermediul evanghelizării portugheze, el fiind cunoscut drept cel mai iubit predicator al Sfântului Francisc de Assisi, faimosul întemeietor al Ordinului Franciscan, pe care l-a şi cunoscut personal, fiindu-i chiar prieten, după cum sunt imortalizaţi de pictorul austriac de secol XV, Friedrich Pacher, într-un postament înfăţişându-i pe cei mai veneraţi sfinţi ai acestui Ordin. Sfântul Anton este zugrăvit în multe bazilici portugheze, italiene, franceze, mexicane sau braziliene, iar statui ale sale sunt răspândite în întreaga lume. El este reprezentat în artă fie cu un fir de crin în mână, ca simbol al purităţii, fie cu pruncul Iisus, sau cu o carte, fie se subliniază fervoarea sa vizionară. A inspirat pictori precum Filippino Lippi, Benozzo Gozzoli, Tiţian, El Greco, Francisco de Zurbarán, Rafael, Paolo Veronese. Sfântul s-a stabilit, în cele din urmă, în oraşul italian Padova, fiind canonizat în 1232. Unul dintre cei mai iubiţi sfinţi creştini, el a beneficiat de cel mai rapid proces de canonizare din istorie, de numai 11 luni, din iulie 1231 până în mai1232, şi a fost proclamat, în 1946, Doctor al Bisericii, pentru o viaţă de predică în slujba celor săraci.
În ziua de 13 iunie, un alt moment important al festivităţilor este o procesiune care porneşte de la biserica de lângă Catedrala Patriarhală (Santa Maria Maior de Lisboa), cel mai vechi locaş de cult din Lisabona, situată în cel mai vechi cartier, Alfama, unde s-a născut Anton. După cucerirea oraşului, primul rege al Portugaliei, Alfonso Henriques (Afonso I Cuceritorul), a ridicat întru „purificarea” cetăţii ocupate până atunci de mauri, pe locul unei foste moschei, Catedrala Patriarhală a Lisabonei, a cărei construcţie a fost legată, de la început, de numele Sfântului Anton, considerat a fi fost ajutător la recucerirea pământurilor creştine din mâinile maurilor. Sfântul Anton, patron al săracilor şi al găsirii obiectelor pierdute, este cunoscut în Portugalia, Spania şi Brazilia şi ca un patron al căsătoriilor, datorită legendelor despre harul său de împăcare a cuplurilor. De ziua sa, se căsătoresc 12 cupluri, iar parada lor în maşini de epocă este urmată de numeroase alte parade care se deplasează pe ritmuri de muzică pe faimosul bulevard central al Lisabonei, Avenida da Liberdade, inspirat de bulevardele pariziene, decorat cu tradiţionalul pavaj portughez (calçada portuguesa). Aşadar, an de an, la Lisabona, de la finele anilor 1950, grupul norocos de tinere cupluri se bucură de binecuvântarea Sfântului Anton, într-o mare ceremonie de cununie, la Catedrala Patriarhală. La aceste sărbători, cartierele Lisabonei dau în clocot, în special Alfama, dar şi Mouraria sau Madragoa, zone tradiţionale.
O tradiţie legată de o întâmplare petrecută în timp ce Sfântul Anton se afla la Rimini, Italia, face ca sfârâitul sardinelor să fie nelipsit de la festivităţile Sfinţilor Populari. Se spune că sfântul, după ce a găsit biserica goală, a pornit să se plimbe pe ţărm, predicând cu voce tare, supărat că localnicii nu îi ascultau învăţăturile, când, dintr-o dată, peştii au început să iasă la suprafaţa apei, dând din cap şi deschizând gura – gesturi luate drept un semn că vietăţile ascultau cuvintele misionarului. Acest episod a fost transpus pe note şi versuri de compozitorul austriac Gustav Mahler în „Des Antonius von Padua Fischpredigt” (Predica Sfântului Anton către peşti), un cântec comic, a cărui linie melodică a folosit-o apoi în Simfonia nr.2. An de an, străzile ornate cu ghirlande şi baloane colorate sunt invadate de mirosul de sardine prăjite şi de arome de busuioc. În timpurile moderne, sardina a devenit în sine un simbol al acestor festivităţi, însă artiştii plastici le preferă pe cele care nu se scaldă în uleilul încins ce dă savoare petrecerilor, ci le reprezintă grafic sau în diverse materiale, de la textile, la ceramică, sticlă sau lemn, ca decor sau ca suvenir.
În nord, la Porto, oraşul care a contruibuit la numele ţării (Portus Calle), în timpul solstiţiului de vară, în noaptea de 23 iunie, ‘Festa de São João’ este un festival organizat anual, mii de oameni aglomerând centrul oraşului, veniţi din cartierele tradiţionale, pentru a aduce un omagiu naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Într-o petrecere care îmbină tradiţii sacre şi profane, festivităţile sunt organizate în oraş de mai mult de şase secole, dar abia în secolul al XIX-lea au căpătat statutul de cel mai important festival. Atracţiile tradiţionale ale nopţii includ concerte de stradă, petreceri, dansuri populare, sărituri peste flăcări, savurarea sardinelor la grătar, a supei specifice ‘caldo verde’, dar şi ridicarea de baloane colorate. La miezul nopţii, participanţii admiră un spectacol cu focuri de artificii peste râul Duero (Douro), o revărsare de lumină întruchipând un tradiţional omagiu păgân adus Soarelui.
Pe 29 iunie este celebrat Sfântul Petru, tot cu festivităţi populare, în mai multe zone din ţară, cum ar fi Sintra sau Évora, ambele înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO. Sintra, fantasticul „oraş al regilor”, acolo unde celţii îşi venerau zeul Lunii, maurii ridicau, în secolul al IX-lea, solitarul lor Palat Maur (Castelo dos Mouros), iar monarhii portughezi ai secolului al XVII-lea se delectau în grădinile de vis ale cetăţii, e amintită şi de poetul naţional Luís de Camões (1524–1580), a cărui măiestrie este comparată cu cea a lui Homer sau Dante. În cronica sa „Os Lusíadas”, în care relatează descoperirile şi cuceririle portugheze, Camões vedea munţii ce ocrotesc Sintra ca pe un tărâm mitic, cârmuit de nimfe ale apelor, şi credea că Sintra este „cel mai frumos adio spus Europei, acolo unde întâlneşte, în sfârşit, marea”. Şi extravagantul Lord Byron, incurabilul poet romantic, s-a inspirat aici pentru poemul sau epic „Childe Harold’s Pilgrimage”, descrierea Sintrei ca un „glorios Eden” rămânând ca o pecete asupra cetăţii. Ba chiar unicele palate ale locului apar în miniseria pentru televiziune, din 1996, „Călătoriile lui Gulliver”, turnat şi aici.
Rafinata cetate-muzeu Évora, care are particularitatea de a celebra doi sfinţi populari, îl sărbătoreşte, din secolul al XVI-lea, pe Sfântul Ioan, organizând una dintre cele mai mari festivităţi din sudul Portugaliei, şi marchează şi ziua Sfântului Petru, ca sărbătoare municipală. Evora a fost un centru religios şi comercial major, a cărui importanţă se reflectă în varietatea obiectivelor turistice cuprinse între zidurile vechii cetăţi.
Încununate de magnifice focuri de artificii, Zilele Sfinţilor Populari prilejuiesc în Portugalia evenimente diverse, cum ar fi spectacole de fado, jazz sau alte genuri muzicale, festivaluri de film şi teatru, expoziţii sau chiar concursuri sportive. La unele dintre aceste festivităţi se păstrează o serie de tradiţii, cum ar fi cea a săriturii peste foc şi cea de a oferi iubitei sau iubitului ghivece cu busuioc, în care se ascund bileţele de dragoste, un soi de reminiscenţă a unor antice ritualuri.(Cristina Zaharia)
