Sovieticii în România (VII)

Propaganda

Ion Agrigoroaie – istoric, profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi.

„Suntem deci în 1954, la scurt timp după moartea lui Stalin, dar cultul personalităţii era încă foarte puternic. S-a produs şi o reorganizare a facultăţilor. În anul în care am intrat eu Facultatea de Filologie s-a unit cu cea de Istorie, facultatea s-a numit Filologie-Istorie, cu Secţia de română, Secţia de istorie, Secţia de istorie-română şi cu Secţia de limba rusă, aceasta era structura.

Sunt multe lucruri de spus şi, sigur, aceste amintiri au un anumit grad de subiectivitate inerent trecerii anilor şi judecării din perspectivă actuală a acestei epoci. Am avut profesori care şi-au onorat din plin calitatea de profesori, de istorici. Am avut profesori – chiar dacă nu toţi – care ne-au învăţat carte şi ne-au învăţat cum să învăţăm, chiar dacă foarte puţină lume mai ştie acum că în acei ani nu putea fi studiată, citită, opera lui Nicolae Iorga sau a lui Vasile Pârvan – nici vorbă de Gheorghe Brătianu! -, deci, deşi numeroşi autori erau interzişi sub o formă sau alta, vreau să spun că am avut profesori de ţinută, unii dintre ei formaţi sau cu specializare în Occident, care ne-au transmis cunoştinţele, dincolo de anumite concesii aproape obligatorii. […]

După părerea mea a fost cea mai grea perioadă – după ’48 până prin ’60, ’60 şi ceva – din învăţământul românesc, de depersonalizare, de sovietizare. Faţă de aceste presiuni majoritatea profesorilor, majoritatea studenţilor au avut o atitudine refractară în general, în esenţă fiind foarte atenţi în a citi şi a înţelege printre rânduri ce le spuneau profesorii serioşi. Foarte atenţi în ceea ce priveşte cercetarea ştiinţifică. Foarte atenţi în legătură cu anumite… aluzii, să le spunem. Aş vrea să precizez că exista în Iaşi un Consulat sovietic, era un consilier cultural sovietic care avea dreptul sau, mă rog, obligaţia – cred că din partea statului respectiv – de a controla predarea ştiinţelor sociale. Cursurile trebuiau scrise şi, la cererea acestuia, putea să le vadă, să le controleze, să-şi spună părerea în legătură cu conţinutul acestor discipline.

Se şi folosea de acest drept?

Se folosea de acest drept! Este foarte cunoscut cazul regretatului profesor Constantin Cihodariu, care… nu mai ştiu exact, poate în 1957 să fi fost o conferinţă în care a arătat necesitatea intervenţiei armatei române în 1877 la cererea comandanţilor ruşi din sudul Dunării care au înaintat prea mult şi nu şi-au acoperit spatele frontului. Şi atunci Marele Duce Nicolae a cerut prinţului Carol să intre imediat în acţiune – este o telegramă celebră. Profesorul Cihodariu a arătat că unii comandanţi ai armatei ruse nu s-au dovedit competenţi în conducerea operaţiunilor din sudul Dunării şi nu aveau numai grija operaţiunilor militare. Ei, aceasta a supărat foarte mult – mai târziu am aflat – Consulatul sovietic de la Iaşi, în sensul că e <o denigrare a armatei ruse>! Profesorul Cihodariu a subliniat că informaţia o deţine din lucrările istoriografiei sovietice. La care i s-a ripostat că <Ceea ce avem noi voie să spunem> – adică istoriografia sovietică – <nu aveţi dumneavoastră voie să spuneţi!> După care a fost retrogradat din gradul de conferenţiar la gradul de lector, fiind chiar pe punctul de a fi scos din învăţământul superior.”

[Interviu de Silvia Iliescu, 1995]

Coralia Fotino – istoric, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, asolventă a Facultăṭii de Istorie a Universităṭii Bucureşti.

„Am făcut facultatea între anii 1949-1953, fiind de fapt, cred, prima serie de după reforma învăţământului. […] Fiind deci chiar prima serie de după reformă, am fost şi o serie pe care s-au experimentat tot felul de cursuri, de idei, între care acel curs de Istorie a democraţiilor populare, pentru care evident că nu exista un profesor care să predea aşa ceva. Şi atunci s-a improvizat, în sensul că istoria fiecărei <democraţii populare> era predată de un profesor ale cărui preocupări se consideră că sunt înrudite cu domeniul respectiv. De exemplu, profesorul Andrei Oţetea a predat istoria Ungariei, Eliza Campus istoria Cehoslovaciei, Alexandru Elian care era bizantinolog a predat istoria Bulgariei, Valeria Costăchel care preda de fapt cursul de doi ani de istorie a URSS a făcut şi istoria Poloniei şi cam aşa… La terminarea acestui curs de Istorie a democraţiilor populare se dădea o teză, o lucrare scrisă, la alegere, dintre istoriile acestor ţări şi oral colocvii pentru toate. Din raţiuni de comoditate studenţii au ales la lucrarea scrisă, îmi aduc aminte, istoria Poloniei, pentru că Valeria Costăchel era o persoană mai… indulgentă şi deci marea majoritate a tezelor a fost de istorie a Poloniei. Cred că nu a avut durată lungă acest curs, cred că doi-trei ani, ştiu că seriile de după mine n-au mai făcut aşa ceva.

Şi a mai fost o problemă, pot spune, cu studierea limbii ruse care s-a introdus din anul I. Or, cu excepţia câtorva studenţi – printre care mă număram – restul nu avea nici cea mai vagă noţiune, [nu ştiau] nici alfabet, nici nimic! Profesoara sau profesoarele nu erau de fapt cu studii de specialitate, erau, cred, basarabence care ştiau deci şi româneşte şi ruseşte şi cu care s-a început acest curs în primul an, ’49-’50, care a mers foarte anevoie, cu colocviu la sfârşitul primului an, cu rezultate dezastruoase, încât în anul al doilea, deci ’50-’51, s-a reluat de la alfabet. Astea au fost cursurile mai <cu poveste>, mai cu dificultăţi, de care-mi aduc aminte.”

[Interviu de Silvia Iliescu, 1995]