Criza politică recentă – pe lângă aspectele inerente ale luptei politice pe care le putem considera ca fiind deja un fenomen firesc (chiar şi în interiorul unui partid) – are şi aspecte care ţin de legislaţie.
După cum este cunoscut, modelul clasic al unui sistem democratic, bazat pe alegeri libere, şi anume acela potrivit căruia preşedintele partidului care a câştigat alegerile devine prim-ministru, nu a putut fi aplicat după alegerile de anul trecut. Aceasta deoarece liderul PSD, Liviu Dragnea suferise o condamnare penală, iar art. 2 din Legea 70/2001 interzicea acestor persoane să facă parte din Executiv. De menţionat, că acest articol a fost atacat la Curtea Constituţională şi după patru amânări consecutive, judecătorii Curţii au decis că reglementarea actuală nu încalcă legea fundamentală. Fără să critic decizia Curţii, opinez că ar fi necesară armonizarea legislaţiei în acest domeniu, în sensul că aceleaşi criterii care sunt stabilite pentru ca o persoană să fie membru al guvernului, să fie valabile şi pentru accedere în legislativ sau în magistratură, pentru a asigura egalitatea de tratament dintre cele trei puteri ale statului, şi astfel situaţii atipice, cum s-au ivit în cazul lui Liviu Dragnea, puteau fi cel puţin limitate, dacă nu eliminate definitiv.
Un alt aspect al numirii prim-ministrului este competenţa – după opinia mea prea extinsă – a Preşedintelui României, care – potrivit Constituţiei – are doar obligaţia de a consulta partidele politice intrate în parlament, dar poate să nominalizeze pe oricine pentru funcţia de premier. Mai mult, acesta are posibilitatea de a refuza propunerea partidului care a câştigat alegerile. Această soluţie este criticabilă din punct de vedere teoretic, pentru că răspunderea politică pentru activitatea prim-ministrului o poartă parlamentul şi nu preşedintele, care are totuşi competenţe în numirea şefului Executivului. Să ne amintim, că prima propunere a PSD pentru funcţia de prim-ministru a fost Sevil Shhaideh, refuzată – practic fără nici o motivare – de către preşedintele Iohannis. Desigur, nu putem şti, în ipoteza că propunerea ar fi fost acceptată, dacă am fi ajuns sau nu la situaţia de azi. Teoretic însă, exista posibilitatea ca situaţia de acum să fi fost evitată, dacă PSD nu ar fi fost nevoit să recurgă la planul B (sau chiar C) în ce privește desemnarea premierului.
A treia problemă care se ridică, este aceea dacă se impunea sau nu pentru astfel de situaţii o modalitate a partidului de guvernământ de a-și retrage prim-ministrul, fără să apeleze la moţiune de cenzură. La prima vedere, lipsa oricărei reglementări în ceea ce priveşte posibilitatea retragerii prim-ministrului fără demisie, moţiune de cenzură, condamnare penală, deces şi celelalte modalităţi prevăzute de art. 106 din Constituţie, reprezintă o limitare a partidului de guvernământ în a-și cenzura propriul executiv, afectând astfel – în unele cazuri – realizarea programului de guvernământ, periclitând şansa partidului la alegerile următoare. Din punct de vedere teoretic însă trebuie să facem o distincţie între Guvern şi partidul de guvernământ. Guvernul – în accepţiunea Constituţiei – este al întregii ţări şi nu numai al partidului de guvernământ. Programul de guvernare şi componenţa executivului este votat de întreg parlament şi nu numai de partidul din rândul căruia provine prim-ministrul. Este firesc ca şi în ce privește demiterea guvernului să decidă tot legislativul în integralitatea sa. Pe de altă parte, responsabilitatea pentru realizarea programului de guvernare o poartă guvernul şi nu partidul de guvernământ care a câştigat alegerile cu un program electoral şi nu cu un program de guvernare, chiar dacă cele două sunt asemănătoare. În consecinţă retragerea sprijinului politic acordat guvernului de către partidul sau partidele de guvernământ nu produce niciun efect juridic. Așadar, forţarea premierului de a demisiona de către liderii coaliţiei de guvernământ, pare a fi înafara cadrului legal, aceștia având posibilitatea să iniţieze o moţiune de cenzură, chiar dacă din punct de vedere politic un astfel de demers poate părea hilar.
Autor: Székely Ervin – RADOR
