Propaganda
În ṭările în care instaurase comunismul, Uniunea Sovietică s-a impus ca un model care trebuia urmat neapărat. S-a amestecat în toate domeniile de activitate, iar propaganda a fost unul dintre cele mai importante instrumente de control şi exercitare a dominaţiei. Iată două mărturii despre propaganda şi presiunile din domeniul cultural, exercitate de sovietici în anii ocupaṭiei României (1944-1958).
Fototeca online a comunismului românesc, cota 3/1952
Aurel Baghiu – inginer, până în 1956 student la Facultatea de Mecanică a Politehnicii timişorene.
„Noi, în ’52-‘53-’54 nu scăpam niciun film. De multe ori mergeam la filme care ştiam că sunt o mizerie, cum a fost de exemplu Carnetul de partid sau tot felul de mizerii de filme sovietice – că numai alea rulau! Mergeam la cinematograf să vedem cât de prost poate să fie un film. Deci, alte distracţii nu prea aveam… Dar cu predilecţie ruşii aveau filme de război, [care arătau] cum Alioşa a pus steagul pe Reichstag, Alioşa şi Nataşa. Şi în filmările lor – aveau nişte filmări impresionante! – arătau sovieticii cum cizma fascistă a cotropit Europa şi apoi, în prim plan, cizmele ropotind pe caldarâmul Europei, pe drumurile Europei, deci în marşul acela cu tobele SS, cu stelele, cu zvasticile germane, cu cizma fascistă care a cotropit Europa… Azi la film sau ieri la film, iar noi în amfiteatru stăteam şi ascultam pe ferestrele facultăţii noastre, ascultam acelaşi ropot de cizme, de data asta bolşevice, roşii, murdare şi cu steaua mamei lor în frunte, cu secera şi ciocanul şi mă îngrozeam, mă îngrozeam!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1997]
Fototeca online a comunismului românesc, cota 63/1944
Charles Gruber – avocat, absolvent al facultăṭilor de Drept şi Litere.
„Într-o noapte, pe la 10.30, sună telefonul : <Trebuie să te vedem de urgenṭă!> <Ce s-a întâmplat?> <Nu s-a putut juca la teatrul lui Vraca şi Leny Caler, ca în fiecare seară, piesa de teatru, că este un soldat rus care păzeşte uşa şi nu permite nimănui să intre înăuntru!> Bun, asta se justifica să mă cheme noaptea!..
Am vorbit, am văzut şi a doua zi m-am dus să-l văd pe procurorul general al Curṭii de Apel: <Domnule procuror-general, iată faptele şi am venit pentru repunerea [în drepturi a] legalităṭii>. Procurorul general mi-a spus [ironic]: <Da, te înṭeleg, acum că mi-ai spus ce mi-ai spus, e uşor! Eu telefonez comisarului din regiune să ia câṭiva dintre oamenii lui, să pună mâna pe santinelă şi s-o dea deoparte!… Dumneata crezi că sentinela aia o să se lase aşa, luat şi dus în altă parte?!> <Nu, nu ştiu cum o să …> <Atunci, întrebarea mea este următoarea: îṭi iei răspunderea morală pentru sângele vărsat?>… Şi cu asta s-a terminat subiectul.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1995]
