Interviu acordat în exclusivitate Agenţiei de presă RADOR
Reporter – Daniela Sîrbu
Amalia Gabriela Diaconeasa este cercetătoare în domeniul îmbătrânirii, de profesie biochimistă, cu un masterat în neurobiologie. În prezent lucrează la teza de doctorat, al cărei subiect este dezvoltarea de noi markeri ai îmbătrânirii. Este şi autoarea unei noi ipoteze a îmbătrânirii, bazată pe noi perspective ale evoluţiei.
Am întrebat-o pe Amalia dacă poate explica pentru Rador cum a contribuit studiul îmbătrânirii la elaborarea noii ipoteze a umanizării, bazată pe evoluţie. Iată ce mi-a răspuns:
Amalia Gabriela Diaconeasa: Studiul îmbătrânirii a contribuit la elaborarea unei noi ipoteze a umanizării. Studiind îmbătrânirea, ştiam cam tot ce era important despre direcţiile de cercetare, despre ce o influenţează. Eram, de asemenea, încă din şcoala generală, foarte pasionată de evoluţie. De fapt, nu ai cum să înţelegi biologia fără evoluţie. Evoluţia e filosofia biologiei, fără ea, biologia e naturalism. Am pornit de la studiul îmbătrânirii cu intelegerea evoluţiei, apoi evoluţia m-a făcut să înţeleg îmbătrânirea.
Când am început studiul îmbătrânirii, mă gândeam că nu putem înţelege evoluţia dacă nu ştim ce e viaţa. În articolul despre noua ipoteză a îmbătrânirii am introdus un mic model al dinamicii reacţiilor care ar defini viaţa.
Deci studiam îmbătrânirea, iar ideea noii ipoteze a umanizării, care acum stă la baza înţelegerii evoluţiei în general, mi-a venit de la o discuţie la o cafea. Vorbeam despre faptul că omul e o specie leneşă, iar faptul că munca l-a creat pe om, cum zicea Marx, e o contradicţie. Interlocutorul meu, un arhitect, mi-a spus că: nu, omul s-a umanizat, a putut crea civilizaţii, pentru că are nevoie de puţine resurse pentru supravieţuire, cu alte cuvinte, mănâncă puţin. El se referea la efectele sociale, la timp şi resurse, desigur. Dar eu m-am gândit la biologie. Cunoscând efectele restricţiei calorice, o dietă care conţine toate nutrientele esenţiale, dar un aport mai redus de calorii, şi care e singura modalitate de a creşte durata medie şi maximă a unei serii de organisme, de la viermi şi drosophile (musculiţe de oţet) la şoareci (mamifere), mi s-au aprins repede beculeţe în cap: da, omul pare un cimpanzeu supus restricţiei calorice.
Se pune problema dacă umanizarea, adică dezvoltarea caracterelor tipic umane, să fie urmare a acestor condiţii ecologice? O multitudine de date chiar sugerează că aşa ar sta lucrurile. De fapt, unele caractere tipic umane ar fi urmare a expunerii la alternanţa dintre penurie şi abundenţă de resurse, documentată în istoria umană. Să fi influenţat apoi această adaptare la foamete şi societatea umană? Omul este diferit de alte animale, dar şi societatea umană este diferită de ale ‘rudelor’ sale.
Monstruozitatea, dar şi frumuseţea fiinţei şi societăţii umane ar putea proveni din această adaptare originală la foamete. Dar fiind în domeniul îmbătrânirii, am avut puţin timp şi puţine resurse pentru a promova ideile legate de evoluţie. De aceea m-am axat pe aspectele medicale ale acestei ipoteze. Omul suferă de boli care sunt rare sau absente la primatele cele mai înrudite şi ele ar putea avea legătură cu ceea ce ar fi condus la umanizare.
Reporter: Ajungem astfel la cartea pe care ai publicat-o, numită “Civilizaţia foametei”.
Amalia Gabriela Diaconeasa: Omul s-ar fi umanizat pentru că poate consumă mai puţin, necesităţile alimentare sunt mai reduse decât în cazul altor primate foarte înrudite. Dar nu numai faptul că nu trebuie să caute atâta timp hrană, că poate supravieţui cu mai puţin, ar fi contribuit la ce e omul azi din punct de vedere social, dar şi biologic. Mai întâi am vrut să scriu un articol despre asta, apoi am scris o carte: “Civilizaţia foametei”. Dincolo de căutarea urmelor adaptării la penurie de resurse la nivel genetic, fiziologic, anatomic, etc, am urmărit şi dezvoltarea unor caractere tipic umane, dar şi influenţa la nivelul comportamentului şi al societăţii.
Am încercat să generalizez ideea despre modificările evolutive din “Civilizaţia Foametei” şi la alte specii. Nu mai sunt deloc (şi de ceva timp) mulţumită de noţiunea de selecţie naturală, care poate postula orice şi interpreta oricum un fenomen (numai ea şi în principal ea) – ceea ce îi reproşează şi filosofii ştiinţei. Sunt o persoană a ştiinţelor exacte, resping teleologia pe care o implică ideea de selecţie. Tocmai pentru că o să am peste câteva luni un doctorat în chimie, pot spune că de fapt, viaţa e chimie. Când ştii ce pui, ce reacţii se implică, ştii şi ce rezultă. Sigur, reacţiile chimice sunt complicate, interconectate complex, dar sunt reacţii. Chimia nu are teleologie, chimia e acum şi aici.
Pe baza ipotezei despre umanizare am emis o ipoteză a evoluţiei în general. Acest lucru se întâmpla în 2012, când am emis şi ipoteza îmbătrânirii (publicată în 2015), ca aplicaţie a acesteia. I-am spus “ipoteza biochimică a îmbătrânirii”.
Reporter: Dar nu cumva faptul că omul occidental are atâtea resurse la îndemână, nemaifiind supus unor restricţii legate de alimentaţie, poate să ducă la o stagnare din punct de vedere al evoluţiei?
Amalia Gabriela Diaconeasa: O întrebare foarte bună! O altă întrebare bună, din aceeaşi categorie, a fost dacă s-ar putea prin mijloace chimice să se determine umanizarea unui embrion de cimpanzeu. Dacă teoria e corectă, da! De fapt, e de verificat experimental acest aspect, adică dacă modificări biochimice dirijate nu determină alterarea unor caractere în sensul umanizării. Nu ne aşteptăm chiar la umanizare, ci doar la schimbări care să o mimeze. Cât despre faptul că schimbarea mediului a schimbat şi schimbă direcţia evoluţiei umane, acest lucru s-a întâmplat şi se întâmplă deja. Omul de Cromagnon, dar şi omul de Neanderthal, aveau creierul mai mare decât omul modern. O dată cu apariţia agriculturii, creierul a scăzut ca volum. Poate alimentaţia, dar şi provocările mai reduse, faptul că omul nu mai descoperea lumea în fiecare zi, au schimbat fizionomia creierului.
Chiar dacă modificările anatomice din ultimele milenii nu sunt notabile (cel puţin de acum 6000 ani), nu se poate nega faptul că schimbările au existat. De 6000 de ani, cel puţin în unele zone, oamenii trăiesc sub asediu, adică cunosc un grad mai mare sau mai mic de oprimare sistematică. Asta a avut repercusiuni asupra comportamentului, dar şi biochimice, manifestate prin boli. Oamenii din societăţile tradiţionale de vânători-culegători nu cunosc bolile psihice, iar lipsa de empatie a omului „civilizat” e de-a dreptul şocantă pentru aceşti oameni. Din punct de vedere al patologiei, traversăm şi acum o perioadă foarte interesantă. Modificarea modului de viaţă în decurs de una-două generaţii a condus la explozia unor boli, de la obezitate la boli cardiovasculare, degenerative, asociate cel mai adesea cu îmbătrânirea. Şi revenind la dimensiunea creierului, există studii, e drept, destul de controversate, care sugerează că dimensiunile creierului ar scădea în continuare, cel puţin în unele zone, şi se poate specula că acest fenomen ar avea legătură cu supraalimentaţia, care prin ea însăşi conduce la boli degenerative. Legat de asta, când am scris cartea, unele lucruri nu se ştiau, acum au devenit mai clare, iar unele predicţii s-au confirmat. Şi aici mă refer la influenţa supraalimentaţiei asupra unor boli grave, precum cancerul. Da, omul îşi poate pierde umanitatea în timp, dacă mediul se schimbă. Iar dezumanizarea nu ar fi ceva cu totul nou.
Reporter: Am văzut înregistrările video cu experimentele tale făcute pe mai multe grupuri de şoricei – foarte drăguţi, de altfel! Se observă o diferenţă semnificativă între diferitele grupuri de şoareci, în funcţie de tratamentele pe care le-ai administrat.
Amalia Gabriela Diaconeasa: Da, şoriceii mei încă trăiesc. Se spune despre teoria evoluţiei că este doar o teorie. Păi aşa merge ştiinţa: experimente, când se strâng suficiente date, se elaborează teorii, apoi, pe baza predicţiilor, se fac experimente. Când se strâng multe date care contrazic teoria veche, apare o revoluţie şi altă teorie o poate înlocui pe cea veche. Pe baza teoriei, a ipotezei îmbătrânirii pe care am emis-o, am testat nişte substanţe care nu sunt folosite în îmbătrânire până acum. Pentru că şoriceii mei încă trăiesc, datele nu sunt definitive, dar dintre acele substanţe, alese şi pentru a fi foarte accesibile (ieftine), deja în uz uman, în alte scopuri, unele se profilează că ar influenţa durata medie şi/sau maximă a vieţii. Sper ca studiul să dureze cât mai mult, adică să aibă rezulate cât mai bune.
Reporter: Dacă durata de viaţă a omului se va prelungi semnificativ, oare cum se va schimba stilul de viaţă al oamenilor, chiar filosofia lor de viaţă, alegerile importante pe care le fac?
Amalia Gabriela Diaconeasa: Prelungirea vieţii ne va schimbă viaţa. Şi nu mă refer la durata, la faptul că sistemul de pensii, de asigurări, va fi cu totul altul. Primul beneficiu ar fi, într-adevăr, sistemul de pensii, care, în condiţiile demografice actuale, are toate şansele să se prăbuşească. Prelungirea vieţii sănătoase ar avea în primul rând efecte economice imediate. Dar, cel mai important, viziunea asupra vieţii se va schimba. Oamenii sunt stresaţi de timp, de timpul limitat pe care îl au. În condiţiile în care viaţa, şi mai ales viaţa tânără şi sănătoasă va fi mai lungă, oamenii vor putea investi cu mai multă relaxare în proiecte pe termen lung. Creativitatea, în unele cazuri, va creşte mult, progresul s-ar putea accelera. Oamenii ar lua decizii mai relaxate, nu ar trăi cu disperarea unei vieţi scurte şi a unei tinereţi şi mai scurte. Ar avea timp să se descopere, să fie ei înşişi. Sigur, în cazul în care asta ar dori. Dar, având în vedere natura umană, nu putem să nu ne aşteptăm şi la efecte rele, pe care nici acum nu ni le imaginăm. E vorba de o societate în care tinerii, şi aşa discriminaţi, ar putea avea şi mai puţine şanse. Cei capabili de abuzuri la nivel social ar avea şi mai multe şanse de a se manifesta. Acum, societatea e cumva făcută şi pentru ca urmaşii celor puternici să reuşească în ea. Să ne imaginăm o societate în care şi drumurile acestora vor fi închise. Dar nu trebuie să ne speriem, schimbările vor fi lente.
Daniela Sîrbu, RADOR
