În semn de recunoștință față de sacrificiul suprem, ediția din acest an a fost dedicată maiorului (pm) Tiberius Petre, militar al Brigăzii 6 Operaţii Speciale, căzut la datorie în anul 2009, pe timpul executării unei misiuni în teatrul de operații din Afganistan.
Meseria de jurnalist este plină de satisfacţii şi neprevăzut. Nu ai timp să te plictiseşti pentru că mereu se întâmplă lucruri noi. Colegii de la “politic” ne spun ce trăznăi a mai făcut guvernul nostru, cei de la “sport”, ce meci a mai câştigat Simona iar cei de pe “justiţie”, cine a mai ciocănit pe la poarta DNA-ului. M-am întrebat mereu care să fie cel mai tare coleg de breaslă, care este “cel mai cel”, un fel de jurnalist al jurnaliştilor. Monden? Nu! Sport? Nu toţi se uită la meciuri. Presa auto? Neah! Cristoiu, Rareş Bogdan? Aia din studiou?
Păi, toată lumea vorbeşte despre politică şi despre mondenităţi care nu depăşesc colţul mahalalei. Mă gândesc apoi la jurnaliştii de investigaţii. Sunt foarte buni! Mai ales acum, de când fostul guvern a izbutit să aducă DNA-ul pe primul loc. Da, pe primul loc, pentru că a reuşit pentru puţin timp să detroneze Armata Română în topul celor mai îndrăgite instituţii ale românilor. Mă rog, cred că este un fel de victorie …amară.
Armata? Bingo! Corespondenţii de război! La noi, în Radio, sunt doi dintre cei mai buni jurnalişti din domeniu: Radu Dobriţoiu şi Mario Balint. Ei au fost prezenţi alături de militarii români în toate teatrele de operaţii în care Armata Română a participat alături de forţele NATO. Ca să aflu cât de simplă sau de complicată este meseria de jurnalist de război, am dat curs invitaţiei colonelului Renato Nadolu de a participa la CJTZC 2017, mai precis la Cursul pentru jurnalişti care transmit din zone de conflict organizat de Ministerul Apărării Naţionale.
Vulturii
Mărturisesc, eram convins că acest curs va reprezenta un fel de “premilitară” garnisită pe alocuri cu “culcat”, “stânga împrejur” şi “înainte marş”, urmată de un interminabil şirag de teorie. Insă, supriza a fost cu totul alta. Răpirea jurnaliştilor români în Irak din 2005 a schimbat total modul de abordare a jurnalismului de război. Cei trei ziarişti au fost răpiţi împreună cu ghidul lor la o săptămână după ce sosiseră în Bagdad. In zonele de conflict, jurnaliştii pot să devină foarte simplu victime, cu atât mai uşor dacă nu sunt pregătiţi sau nu se documentează asupra pericolelor ce-i pândesc. Pe durata cursului am petrecut o săptămână alături de militarii Batalionului 610 Operații Speciale „Vulturii”, un fel de Rambo „updataţi” la jocurile actuale de shooting. Da, ca ăia din Medal of Honor sau Counter Strike. Exact! Cu vestă de camuflaj înţesată cu „surprize”, puşcoace-mitralieră, cască cu ochelari „şmecheri”, bocanci pentru deşert şi arme cu muniţie „unlimited”. Desigur, au şi muschi, privirea ageră şi, pe deasupra, sunt şi foarte inteligenţi. Lăsând gluma la o parte, Vulturii chiar aşa sunt. Se află la limita superioară a pregătirii militare NATO, pot executa orice misiune în teatrele de operaţii, în condiţii de război, pe zi şi noapte. Sunt militarii cu care armata noastră se mândreşte!
Aliniaţi faţă în faţă ne privesc ca pe nişte victime. Aşa şi suntem noi, cei din grupul jurnaliştilor. Insă, timp de o săptămână, ei ne vor învăţa cum să ne transformăm din victime în supravieţuitori, având în stick-ul de memorie reportajul vieţii noastre.
Călirea
Ziua 1. Parcurgem detaliat situaţia din teatrul de operaţii, schema de desfăşurare a cursului. Instructorul Alfa ştie toată lecţia pe de rost. Nu pot să nu remarc pasiunea cu care ne descrie toate amănuntele. Detalii care fac diferenţa dintre viaţă şi moarte. Si, spre deosebire de politicienii noştri, nu bate câmpii când i se pune o întrebare. Fiecare informaţie oferită este foarte preţioasă pentru jurnalistul de război. Aflăm că nu vom sta prea mult pe scaun şi asta mă încântă foarte mult. Vom pleca într-o misiune alături de Vulturi într-o zonă periculoasă, pe teritoriul unei ţări numite Freedonia, rămasă fără guvern dar brăzdată de lupte interne. Vom executa misiuni de patrulare alături de Vulturi şi vom avea ocazia să discutăm cu liderii locali. Sună incitant însă pentru asta avem nevoie de alte trei zile de pregătire. Fizică şi mai ales mentală!
Ziua 2. Incepem cu ceva simplu: educaţie fizică. Alergare, flotări, genuflexiuni, abdomene şi tracţiuni. Da, foarte simplu, chiar banal. Să mai amintesc că acasă singurul lucru după care alergăm îl reprezintă politicienii? Unii dintre noi eşuăm lamentabil. Nu vor să ne spună baremul de examen pentru aspiranţii la funcţia de Vultur pentru că ar fi umilitor. După o oră de gâfâit suntem transferaţi instructorului Beta care este specializat printre altele şi în medicină. Glumeşte, spunând că s-ar transfera la serviciul public de ambulanţă, acolo unde ar avea mai mult timp pentru familie. Insă, nu-l cred pentru că îi place să sară cu paraşuta şi tresare ori de câte ori trece pe deasupra un avion militar. Beta ne învaţă cum să ne îngrijim în cazul în care suntem răniţi. Până să ajungem la spital, noi, jurnaliştii, trebuie să ne acordăm singuri primul ajutor. Orice secundă contează, nu putem suna la 112 când gloanţele zboară ca ţânţarii pe lângă noi. Mă gândesc că acest curs medical ar trebui predat şi în şcoli atunci când materia de religie nu te mai poate ajuta.
După masa de prânz suntem familiarizaţi cu tehnicile de supravieţuire. Folosind o hartă şi busola trebuie să parcurgem un traseu prin pădure fără să ne rătăcim. Esti haituit de către insurgenţi şi nu este nici un McDonald’s prin apropiere. In fiecare checkpoint ne aşteaptă câte un echipaj care ne învaţă pe rând cum să facem rost de apă, de hrană, cum să ne adăpostim şi cum să nu lăsăm urme. Bear Grylls ar fi invidios pe ei!
Acţiune!
Ziua 3. Ne aflăm în poligonul de trageri. Avem ocazia să-i urmărim pe maeştrii în acţiune. Vulturii organizează o ambuscadă în care lichidează un grup de insurgenţi. Sniper-ul îşi face datoria şi lichidează rapid santinelele. Apoi, intervin colegii săi. Duşmanul este prins între rafalele de carabină şi cele executate cu tunul de pe Humvee. N-are nici o scăpare. Acţiunea durează câteva minute şi este încununată de succes. Avem şi un rănit. Echipa medicală intervine rapid, imobilizându-i piciorul afectat. Este transportat de urgenţă la unitatea medicală. Ii aplaudăm şi aflăm că se organizează un concurs de tir între jurnalişti. Avem ocazia să tragem cu armele din dotarea NATO iar puterea de foc şi precizia acestora m-au impresionat.
In stradă, avem parte de un conflict stradal între manifestanţi şi forţele de ordine. Jurnaliştii sunt prinşi în mijlocul conflictului iar jandarmii împrăştie gaze lacrimogene adevărate. Este foarte important să ne păstrăm calmul dar niciodată nu trebuie să cădem la mijloc. Urmează poligonul cu obstacole. Dacă educaţia fizică de ieri ne-a dat efecte secundare sub forma unei febre musculare, vizualizarea poligonului de călire m-a blocat psihic. Dacă pentru Vulturi pare o plimbare prin parc, pentru noi, ziariştii, pare ceva imposibil. Aici intervine instructorul Charlie care ne aminteşte că unde nu e cap, vai de picioare. Trebuie să ai şi puţintel cap! Si uite aşa, fiecare „redută” este doborâtă. Incepem să trecem obstacol după obstacol, desigur, într-un fel de ralanti, dar nu face nimic, continuăm!
Si, pentru că Vulturii zboară mai tot timpul, ne-au invitat să facem un antrenament la CAPS – Complexul de Antrenament al Paraşutiştilor la Sol. In momentul în care ne pregăteam să spunem că le-am văzut pe toate, întâlneam din nou imposibilul. Escaladă pe un zid înalt de 15m, coborârea în rapel sau cu tiroliana. Foarte simplu în filmele cu Stallone dar nu imposibil pentru noi, începem să căpătăm încredere în forţele proprii.
Freedonia
Ziua 4. A sosit momentul cel mai important al acţiunii noastre: deplasarea către zona de conflict. Suntem duşi la baza aeriană de unde vom zbura cu elicopterul către capitala Freedoniei. Este un adevărat viespar, avioanele şuieră la fiecare decolare iar elicopterele bâzâie ca nişte insecte uriaşe. Parcă ar fi început războiul, însă, comandantul bazei ne asigură că aşa arată o zi normală de lucru.
Mai întâi, vom asista la momentul paraşutării Vulturilor. Pe pista de decolare a avionului avem parte de o întâlnire de …patru stele cu şeful Statului Major General, generalul Nicolae-Ionel Ciucă. Acesta apreciază modul în care jurnaliştii relatează din teatrele de operaţii, urându-ne succes în noua noastră misiune. Profităm de acest moment pentru a urmări, direct din aeronava Hercules, paraşutarea Vulturilor. Au timp să mai glumească înainte să se arunce în gol. Cară după ei tot echipamentul necesar pentru a lupta şi supravieţui în zona de conflict. Fac acest lucru de zeci, poate sute de ori fără oboseală.
Suntem preluaţi de elicopterele IAR 330 Puma şi survolăm terenul la joasă altitudine pentru a nu fi descoperiţi. Din când în când, pilotul ne oferă câte o probă de măiestrie acrobatică, făcându-ne să ne ţinem respiraţia. Vulturii zâmbesc privindu-ne cât suntem de încordaţi şi dispar coborând în rapel. Zona este securizată şi ajungem în baza în care vom rămâne peste noapte. Locaţia este atacată mereu de insurgenţi, obligându-ne la echiparea rapidă cu elementele de securitate: vesta antiglonţ, casca de protecţie şi masca de gaze. Spre noapte, reuşim să dormim în cortul de campanie complet echipaţi. Câţiva ziarişti pleacă în misiune alături de militarii români. Condiţiile sunt precare: toalete improvizate, fără curent electric şi lumină, apa este raţionalizată. Nu avem voie să umblăm decât însoţiţi de minim o persoană. Aproape de miezul nopţii primim vestea înspăimântătoare: jurnaliştii sunt luaţi ostatici. Se instituie o celulă de criză şi aşteptăm cu nerăbdare noutăţi despre colegii noştri. Nu se poate acţiona imediat, tot scenariul este un puzzle care trebuie asamblat pas cu pas. Sunt ore lungi şi întunecate. Primim un mesaj video de la colegii captivi. Insurgenţii condiţionează eliberarea ostaticilor de cedarea unor prizonieri de război. Imaginile dezvăluie modul în care jurnaliştii au fost constrânşi să colaboreze cu teroriştii.
Ziua 5. Abia dimineaţa, Vulturii sunt gata de acţiune. Au primit informaţii din teren, reuşind să localizeze clădirea în care se află ziariştii. Suntem invitaţi să participăm la acţiune. Parcă trăim un film. Casa este înconjurată de mai multe Humvee din care sar Vulturii, echipaţi până în dinţi. Formează un şir indian şi aruncă o grenadă în interior. Geamurile se fac ţăndări şi după intense schimburi de focuri, prizonierii sunt eliberaţi. Din cer apar două elicoptere Puma care patrulează în cerc deasupra clădirii. Jurnaliştii sunt îmbarcaţi şi trimişi pe calea aerului la spital pentru verificări. Insurgenţii au fost lichidaţi în totalitate. Răsuflăm uşuraţi şi ne apucăm să pregătim relatările de la faţa locului. Intorşi în ţară, atât militarii cât şi jurnaliştii au fost felicitaţi de secretarul de stat Mircea Duşa, cel care a înmânat şi diplomele de participare la curs. Sfatul meu, după o săptămână de militărie? Nu plecaţi în zonele de conflict fără să parcurgeţi acest curs!
Chiar dacă pentru unii a părut o joacă, acest scenariu se întâmplă mereu în zonele de conflict iar Vulturii sunt pregătiţi pentru orice misiune. Prin modul lor de acţiune şi prin dotarea de ultimă oră de care dispun, militarii români pot face faţă cu brio oricărei misiuni NATO. Din 2004, de când România a aderat la Alianţa Nord-Atlantică, militarii noştri au demonstrat că pot ţine pasul cu aliaţii. Nu suntem mai prejos decât ceilalţi. La televizor, ni se spune mereu ce bine este că suntem în NATO. După această experienţă, aş adăuga cu mândrie: noi suntem NATO!
(fotografii realizate de Anca Ciornei)
