„Az-zulayj” (mică piatră şlefuită) erau denumite tăbliţele ceramice emailate, meşteşugite în atelierele artizanilor arabi. Primele asemenea nestemate decorative, cu structuri simple, tăiate în forme geometrice, în general pătrate, cu o cromatică iniţial neutră, au apărut în Egipt şi Mesopotamia, au fost apoi uitate în tăvălugul veacurilor, pentru a fi ulterior redescoperite de perşi, în secolul al IX-lea. Ele aveau să se răspândească în întreaga lume arabo-musulmană, de la porţile Constantinopolelui până pe ţărmurile Spaniei, purtate de valul maurilor invadatori, urmând a se dezvolta pe toată întinderea Peninsulei Iberice. Numite azulejos, după denumirea maură, în Portugalia au fost ridicate la rang de specific naţional şi au pus stăpânire pe spaţiile exterioare şi interioare ale locuitorilor celui mai îndepărtat tărâm occidental, cel al portughezilor, definind până în zilele noastre un aspect esenţial al expresiei artistice lusitane.
În Portugalia, azulejos au fost şi sunt folosite mai mult decât în oricare alt loc din lume, cucerind, asemenea maurilor care le-au adus cu ei, orice spaţiu, de la biserici şi mânăstiri, la palate regale, case nobiliare sau obişnuite, parcuri, grădini, fântâni, gări sau staţii de metrou. Piese unice sau în ansambluri, în compoziţii geometrice sau figurative, micile plăcuţe pătrate de faianţă pictată şi-au afirmat graţia în mai multe epoci, de-a lungul a cinci sute de ani, insinuându-se într-o sumedenie de stiluri, cu reprezentări de flori, vaze, cupe, animale, alegorii biblice sau specificele „figuri de invitaţie sau primire”, pictate la intrarea caselor nobiliare, în secolele XVIII – XIX, în mărime naturală, în semn de întâmpinare a oaspeţilor. O colecţie deosebită de azulejos hispano-maure, întinsă pe mai multe secole, se găseşte la Museu Regional de Beja, Alentejo. Preţioase sunt şi ansamblurile de azulejos de la Museu de Évora (sau Museu Nacional Frei Manuel do Cenáculo), cele de la Igreja do Salvador, tot de la Evora, cele de la capela universităţii din Coimbra, de la spitalul Santa Marta din Lisabona, sau de la Convento de Santa Maria de Almoster, unde se află un altar dedicat Sfântului Ioan Botezătorul, cu o decoraţie în azulejos de secol XVII, de influenţă orientală.
Pe Bătrânul Continent, primele decoruri cu azulejos s-au definit prin scheme ornamentale complexe, reflectând stilul islamic fundamental geometric, ca la Palatul Alhambra, emblemă a Granadei spaniole. Paginile măcinate de timp ale cărţilor de istorie au lăsat mărturie că, mergând în vizită în Spania, regele Manuel I al Portugaliei veacului al XV-lea, poreclit Norocosul, datorită soartei sale favorabile, a rămas impresionat de hăţişul decorativ cu azulejos de aici şi le-a transferat cu mult entuziasm în arta lusitană. Regele născut sub o stea norocoasă a fost vrăjit de Palatul Alhambra şi a decis să îşi decoreze şi el palatul de la Sintra cu faimoasele plăcuţe pictate, primele fiind importate de la Sevilla şi decorate exclusiv cu motive geometrice. Apoi, la finele secolului al XV-lea, odată cu Renaşterea, s-au petrecut schimbări majore în evoluţia tehnicii de azulejos. În Italia s-a dezvoltat tehnica majolicii, fabricându-se platouri sau vase de lut emailat, cu decoruri elaborate, iar oraşul Faenza, important centru de producţie, a generat denumirea faianţei, pe o filieră etimologică franceză. La sfârşitului secolului al XV-lea, pictorul italian de majolica, Francisco Niculoso, zis Pisano, căci se trăgea din Pisa, se stabilea la Sevilla, introducând în Spania tehnica şi aplicând-o cu măiestrie la azulejos, mângâind luciul faianţei ca pe un tablou, în tonuri de albastru, galben, verde, brun, alb, negru, violet, folosind totodată clar-obscurul şi degradeurile. Experienţa şi influenţa lui Pisano avea să transforme major arta de azulejos, el fiind imitat intens la Toledo sau Valencia, dar mai cu seamă în Portugalia. Alţi maeştri italieni, precum Guido di Savino, se instalau în jur de 1500 în Flandra, la Anvers, pe atunci provincie spaniolă, unde introduceau, de asemenea, tehnica majolicii, iar Anvers avea să devină un însemnat centru de pregătire pentru restul Europei, mai ales pentru Franţa, dar şi pentru Olanda, ceramica de Delft câştigându-şi şi ea faima bine meritată. La finele secolului al XVII-lea, olandezii inventau faianţa specifică lor, în jocuri de alb şi albastru, amintind de porţelanurile chinezeşti, pe care încercau să le concureze. Şi, după ce, în secolele XV şi XVI, Portugalia importase masiv azulejos din Spania, în veacul ce a urmat a început să comande pentru palatele şi bisericile sale ceramica olandeză de Delft, care i-a sedus iremediabil pe nobilii portughezi, cromatica ei stârnindu-le nostalgia epocii navigatorilor şi a marilor descoperiri geografice. Caracterizat de o mare varietate de subiecte, în compozitiile de secol XVII se regăsesc scene mitologice, religioase, de vânătoare, de război, sau chiar satirice, cu surse de inspiraţie variate, liber transpuse şi interpretate. Pictorii de azulejos se inspirau şi din gravuri ornamentale venite din Europa, mai ales cele groteşti cu caracter fantastic, motive profane din Roma antică, dar şi motive exotice preluate din colonii.
La Convento São Vicente de Fora din Lisabona, mânăstire începută în secolul al XII-lea, cu numeroase modificări ulterioare peste secole, până în veacul al XVIII-lea, elaborate azulejos în alb şi albastru acoperă aproape fiecare zid, însoţind liniile curbe ale arhitecturii. 38 de panouri de azulejos aduc umorul special al fabulelor lui La Fontaine, cu vulpi şirete şi lupi hulpavi, în timpc ce arcadele mânăstirii sunt căptuşite cu faianţă pictată în tonuri de albastru, descriind cucerirea Lisabonei de către mauri. O simbolistică aparte păstrează Mânăstirea São Vicente de Fora prin faptul că aici a fost înhumat regele Carol al II-lea al României, alături de suverani ai Portugaliei, până în 2003, când a fost reînhumat la Curtea de Argeş, necropola monarhilor României.
Sălile Palatului Fronteira sau Palacio dos Marqueses de Fronteira, construit în 1640, nu ar putea fi imaginate fără ‘covoarele’ întinse de azulejos, mai cu seamă în Sala das Batalhas, numită de specialişti Capela Sixtină a plăcilor de azulejos, unde sunt descrise episoade ale îndelungatului Război de restauraţie din Portugalia, din cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Aici, o legendă cu note de umor bântuie încă holurile palatului, narând că primul marchiz de Fronteira l-ar fi invitat pe rege la inaugurare, la acea vreme existând superstiţia că orice lucru atins de suveran nu mai putea fi apoi folosit. Aşadar, după dineul cu regele, toate vasele se pare că ar fi fost sparte, iar cioburile folosite pentru a decora capela.
Cu un interior unic în Portugalia, biserica Santa Maria de Marvila din Santarem, a devenit în secolul al XVII-lea adăpostul a peste 65.000 de azulejos, care pot fi numite un muzeu viu. În acelaşi veac, la sofisticatul Palat Queluz, considerat un Versailles portughez, sala numită Corredor das Mangas sau Corredor dos azulejos îşi încântă vizitatorii cu splendide panouri reprezentănd scene din mitologia clasică, fine decoraţiuni chinezeşti, cele patru anotimpuri şi cele patru continente, unde Africa e simbolizată de un negru purtând un ananas, iar Asia, de un mongoloid care aduce lămâi. Despre fastul apus al vechii curţi regale povestesc superbele grădini de la Queluz, unde „canalul cu azulejos” (Canal dos Azulejos), placat cu 50.000 de piese ceramice pictate, cu reflexe de albastru, galben, alb, într-un iureş vizual cu scene de vânătoare, porturi, vase de navigaţie, peisaje, aminteşte de locurile de plimbare ale monarhilor portughezi şi ale oaspeţilor lor de peste mări. La Almancil, la biserica São Lourenço (sau São Lourenço dos Matos), una dintre comorile artistice din Algarve, datată la finalul secolului al XVII-lea, nava şi capela sunt căptuşite cu azulejos figurative, cu scene istorisind vieţi de sfinţi, constituind un soi de moştenire a barocului în arta de azulejos din Algarve. Preţioase vestigii ale culturii portugheze s-au păstrat şi la biserica Nossa Senhora dos Remedios din Lamego, la sanctuarul început în 1750 şi terminat abia în 1905, unde un întreg perete cu azulejos în alb şi albastru reproduce scene din viaţa Fecioarei Maria.
Început în 1888, pe locul unei vechi mânăstiri carmelite, Palacio do Buçaco are unele dintre cele mai graţioase plăci de azulejos salvate de trecerea timpului. Pe pereţii interiori sunt descrise scene inspirate din literatura portugheză, ca şi din evenimente istorice, cum ar fi impresionanta bătălie de la Buçaco, din 1810, din timpul Războiului Peninsular. Mai târziu, palatul a ajuns în custodia statului, la începutul secolui XX, când Portugalia a devenit republică, şi a fost transformat în hotel, turiştii zilelor noastre bucurându-se de o experienţă unică.
La Lisabona, după cutremurul din 1755, care a distrus o mare parte din oraş, în vechiul cartier maur, Alfama, rămas întreg după seism, la ordinul marchizului de Pombal, care a reconstruit oraşul din temelii, faţadele clădirilor au fost îmbrăcate cu plăci de azulejos cu caracter religios, în semn de ocrotire. O altă importantă şi amplă compozitie, de astă dată modernă, de azulejos, cu 20.000 de piese, a fost realizată în secolul XX în gara São Bento din Porto, lucrările durând 11 ani. Aici, pereţii interiori sunt acoperiţi, pe o suprafaţă de 551 mp, cu 20 de mii de azulejos înfăţişând episoade din istoria ţării, iar în partea superioară a zidurilor, plăci de azulejos încadrează o frescă narând istoria transporturilor portugheze. Tot de secol XX sunt şi decorurile cu azulejos de pe faţada bisericii Carmo din Porto sau de la Capela das Almas, care se mândreşte cu un spectaculos exterior înveşmântat în magnfice azulejos în alb şi albastru, reprezetând vieţi de sfinţi, mai ales momente din viaţa Sfântului Francisc. Numeroase staţii ale metroului din Lisabona sunt, de asemenea, decorate cu azulejos. În staţia Cais Do Sodre, tunelul de trecere a metroului este înveselit de uriaşi iepuri săltăreţi, conturaţi în tuşe de albastru; în staţia Alto do Moinhos, pereţii sunt animaţi de imense siluete umane, în varii ipostaze.
Tot la Lisabona, Muzeul Naţional de Azulejo (Museu Nacional do Azulejo), unul dintre cele mai importante muzee de ceramică din lume, prezintă istoria dezvoltării acestei arte în Portugalia, de la începuturi până în prezent, expunând operele celor mai apreciaţi artişti de azulejos din toate timpurile şi exemplare ale celor mai importante fabrici sau ateliere din Spania şi Portugalia. Panouri ca retablul închinat Fecioarei Maria (Nossa Senhora da Vida, 1580), marea panorama a Lisabonei, (Grande Panorama de Lisboa, 1700), cu o lungime de 23 de metri, reprezentând cea mai cuprinzătoare imagine a capitalei portugheze dinaintea marelui cutremur din 1755, sunt între cele mai relevante piese ale muzeului.
Descrisă şi în romanul cu tentă autobiografică „Luntrea lui Caron”, o colecţie impresionantă de azulejos de secole XVII şi XVIII aparţinând inegalabilului poet şi filosof Lucian Blaga, din perioada misiunii sale diplomatice (1938-1939) în „Lusitania”, cum o numea el, a delectat privirile iubitorilor de artă din ţara noastră, la o expoziţie organizată în 2015 la Muzeul Judeţean Bistriţa, în al cărui patrimoniu se află, şi în 2016, la Muzeul Etnografic al Transilvaniei. În acelaşi timp, o expoziţie de azuleojos în viziunea artiştilor români, organizată la Lisabona, anul trecut, şi la Viana do Castelo, anul acesta, cu lucrări de pictură, grafică, ceramică, sculptură şi fotografie, a propus un inspirat dialog între culturi.
Cristina Zaharia, RADOR
