În anul 1940, în contextul ascensiunii Germaniei naziste şi al izolării României ca urmare a prăbuşirii sistemului său de alianţe (capitularea Franţei şi izolarea Marii Britanii), Ungaria a solicitat revizuirea frontierei de după Primul Război Mondial. Susţinând cererea Ungariei, Germania şi Italia au impus un acord semnat la Viena la data de 30 august 1940, prin care Ungaria primea Transilvania de Nord (în care populaţia românească reprezenta 50,2% şi cea maghiară 37,1%).
După 23 august 1944, România a pus la dispoziţia Aliaţilor, imediat şi fără nici o condiţie, întregul efectiv al armatei române (50 divizii operative, 71 escadrile de aviaţie şi 71 nave de război fluviale şi maritime). Pe frontal de vest, România a participat efectiv cu 16 divizii, un număr superior celui stabilit prin Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944 şi prin Protocolul militar româno – sovietic din 26 octombrie 1944. Spre deosebire de România, Ungaria a semnat armistiţiul cu Aliaţii abia pe 20 ianuarie 1945, când cea mai mare parte a teritoriului ei fusese eliberat. Participarea română pe frontal de vest a contribuit la decizia sovietică de a sprijini anularea Acordului de la Viena şi restituirea Transilvaniei de Nord României. Această decizie a fost comunicată de Stalin unei delegaţii române încă de la începutul anului 1945. Din această delegaţie a făcut parte şi Gheorghe Apostol.
La sfârşitul lunii decembrie 1944 şi începutul lunii ianuarie 1945, o delegaţie a Partidului Comunist Român a fost invitată la Moscova. La Moscova ne-am dus cu o singurã problemã: problema Transilvaniei. Din delegaţie au fãcut parte Dej, Ana Pauker şi eu. Ne-a primit Stalin foarte bine. Pentru prima datã l-am vãzut pe Stalin. Era cam de statura mea. Chiar mai mic decât mine. L-a îmbrãţişat pe Dej: “Am aflat despre tine….” Pe Ana Pauker o cunoştea. A îmbrãţişat-o. Mie mi-a strâns mâna doar. Şi m-a întrebat cu ce mã ocup. “Sunt în conducerea Sindicatelor unice revoluţionare.” S-a aşezat la masã, avea un birou lung în sala de şedinţe a Biroului Politic al lor, a guvernului. “Ce probleme vã preocupã?” Dej era pregãtit în legãturã cu Transilvania. Se pregătise sã vorbeascã douăzeci – douăzeci şi cinci de minute. Dej nu vorbea aşa bine ruseşte, a învãţat ruseşte în închisoare, a spus despre ce este vorba. Şi-a început Dej sã-i dea drumul despre istoria Transilvaniei, cã este pãmânt românesc, cã este leagãnul poporului român, cum a fost rãpit Ardealul de Nord de cãtre Horthy cu sprijinul lui Hitler şi al lui Mussolini. Când a ajuns la jumãtatea expunerii, l-a oprit Stalin: “Dej, eu nu cunosc aşa bine istoria poporului român şi istoria acestei provincii, Transilvania. Probabil v-a supãrat foarte mult faptul cã nu o datã a fost la mine [Matyas] Rakosi care a ridicat problema Transilvaniei. Ultima datã a fost acum zece zile. Şi i-am spus: <<Rakosi, dacã mai vii încã o datã cu problema Transilvaniei, n-ai sã mai poţi veni niciodatã sã mã vezi! Voi, ungurii, n-aţi fãcut ceea ce au fãcut românii>> ” Şi ne spune nouã: “Voi, prin actul de la 23 august, aţi redus perioada rãzboiului cu cel puţin şase luni de zile! Şi au fost salvaţi douã milioane de oameni” Asta i-a spus-o lui Rakosi: “Voi ce-aţi fãcut?” Când ne-am dus la Stalin, noi eram cu armata aproape de Budapesta. Cu sovieticii, bineînţeles. Dar porţiunea românilor era distinctã. Conducerea armatei era asiguratã. Şi-am vãzut pe hartã …. cã a rãmas uşa deschisã…. era o uşã care se deschidea lateral. Şi pe un perete era harta cu operaţiunile de rãzboi, cu steguleţe roşii. Şi steguleţele roşii – şi-acum le vãd – erau în jurul Budapestei. Stalin i-a spus lui Rakosi: “Noi trebuie sã luptãm pas cu pas. Casã cu casã ca sã vã eliberãm. Voi ce-aţi fãcut?” Şi spune: “Dej, Transilvania pe vecie e a României! O sã vinã tratatul de pace care se va discuta la sfârşitul războiului. Noi vom susţine teza românã privind Transilvania.” Asta a fost discuţia importantã care s-a purtat pe problema Transilvaniei. Sigur cã am discutat şi despre felul cum lucrãm cu aliaţii noştri. Şi a venit în discuţie faptul cã Partidul Ţãrãnesc şi Partidul Liberal duc o politicã distructivã, de sabotare a reformelor economice şi sociale care trebuie sã se producã în ţarã. Pauker susţine cã-i necesarã alianţa cu ţãrãniştii şi liberalii. Şi Stalin a fost de-acord: “Continuaţi aceastã colaborare cu multã grijã, cu multã rãspundere ca sã nu vã dea peste cap.” Deci astea au fost discuţiile care s-au purtat la Stalin. Eu nu-mi aduc aminte de alte discuţii. La discuţiile cu Stalin n-a participat Vâşinski. Recepţia, de fapt o masã tovãrãşeascã în cinstea noastrã, a organizat-o Vâşinski. Şi-atunci l-am cunoscut. La această masă tovărăşească am participat noi trei şi el. Şi-am venit acasã. Am discutat în Biroul Politic – era un Birou Politic neales de nimeni, aşa, o conducere ad-hoc superioarã de partid. Sigur cã s-a apreciat foarte mult faptul cã problema Transilvaniei e, în sfârşit, rezolvatã. S-a hotãrît sã luãm mãsuri sã înlocuim administraţia sovieticã cu administraţia româneascã. Nu a fost aşa de uşor. Noi aveam în rândurile maghiarilor un numãr însemnat de membri de partid care au reuşit sã acapareze conducerea localitãţilor. Pânã când s-a terminat rãzboiul.
[Arhiva de istorie orală – Radio România. Înregistrare realizată de profesor Ioan Scurtu şi Virginia Cãlin, 1994]
