Fruntaşă comunistă, lideră a grupării promoscovite, Ana Pauker a încercat să obţină puterea supremă în PCR imediat după sosirea ei din URSS. A intrat imediat în conflict cu Gheorghe Gheorghiu Dej care era liderul comuniştilor “din ţară”. Ambele tabere au încercat să se întărească numind oameni fideli în poziţii cheie. Paralel cu lupta politică, comuniştii au întreprins acţiuni de atragere a muncitorilor şi pe plan sindical. Astfel, au înfiinţat în 1945 un sindicat unic sub numele de Confederaţia Generală a Muncii. În fruntea acestei confederaţii sindicale Gheorghe Gheorghiu Dej l-a pus pe prietenul şi colaboratorul său, Gheorghe Apostol. În acţiunile de atragere a muncitorilor la Confederaţia Generală a Muncii, Gheorghe Apostol a intrat în conflict cu Andrei Pătraşcu, conducătorul organizaţiei PCR Bucureşti, apropiat grupării condusă de Ana Pauker. Conflictul a cunoscut o nouă dimensiune cu ocazia tensiunilor sindicale de la Uzinele Malaxa, când Gheorghe Apostol a fost împuşcat de Andrei Pătraşcu. Evenimentele din februarie 1945 de la Uzina Malaxa au fost povestite în 1994 de Gheorghe Apostol şi se păstrează în Arhiva de istorie orală – Radio România.
În ianuarie 1945, au fost înfiinţate în toate întreprinderile şi aproape în toate instituţiile sindicate unice. S-au înfiinţat nu numai sindicate pe întreprinderi, dar şi uniuni pe ramuri de activitãţi şi, spre sfârşitul lunii ianuarie 1945, a fost posibil sã se organizeze primul congres liber al sindicatelor. A fost ales un Consiliu General şi un Comitet Executiv, iar preşedinte al Comitetului Executiv al Confederaţiei Generale a Muncii am fost ales eu. La Uzinele Malaxa, ca în toate întreprinderile din Capitalã şi din ţarã, au fost alese pe baze democratice conducerile sindicatelor. La Malaxa conducerea sindicatelor aleasă înainte de înfiinţarea Confederaţiei Generale a Muncii, deci înainte de Congresul Sindicatelor din România, a fost sechestratã în birourile administrative. În acelaşi timp s-a convocat o adunare generalã pentru a fi aleasã o nouã conducere. Cum s-au petrectut evenimentele? Comisia localã a sindicatului din Bucureşti ne-a anunţat într-o dimineaţã – cred cã era 14 sau 15 februarie – cã la Malaxa se intenţioneazã sã fie sechestratã conducerea sindicatului şi să se aleagă o nouă conducere. Sigur cã acest lucru ne-a pus într-o situaţie dificilã. Însã pentru a avea cale liberã de acţiune, m-am prezentat la Ana Pauker, care rãspundea de problemele organizatorice ale Partidului Comunist Român, şi i-am adus la cunoştinţã ce se intenţionează sã se facã la Uzinele Malaxa. Dânsa m-a ascultat, dar a vrut sã aibã confirmarea primului secretar al Comitetului Municipal din Bucureşti, pe nume Pãtraşcu. Îl chemă la telefon şi îl pune sã vinã la sediul Comitetului Central. Aşteptãm. Soseşte acest individ. Ana Pauker mã roagã sã îi spun şi lui Pãtrãşcu informaţia pe care am primit-o de la comisia localã a sindicatelor din Bucureşti. Acest Pãtraşcu a spus cã nu este adevãrat, cã de obicei Confederaţia Generalã a Muncii este greşit informatã şi se poate sã greşeascã şi-n acest caz. Atunci am spus: “Rãmâne ca viaţa sã confirme sau sã infirme aceastã informaţie pe care am primit-o de la comisia localã a sindicatelor din Bucureşti”. Şi am plecat la sediul Confederaţiei Generale a Muncii, pe strada Calomfirescu. Am adus la cunoştinţã tovarãşilor din conducerea executivã a Confederaţiei punctul de vedere al lui Pãtraşcu, care infirmã cele comunicate de comisia localã a sindicatelor din Bucureşti. Şi mi-am cãutat de treabã. A doua zi dimineaţa, la prima 
orã, vine din nou tovarãşul Moisescu. Şi ne spune cum conducerea sindicatului de la Malaxa a fost sechestratã în birourile din clãdirea administrativã. S-a hotãrît pe loc sã formãm o delegaţie a Confederaţiei Generale a Muncii. Delegaţia formată din social-democraţi şi comunişti s-a deplasat la Uzinele Malaxa sã vadã situaţia. Din delegaţie a fãcut parte Brãtfãleanu – vice-preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii, Gheorghe Stoica – secretar al Confederaţiei Generale a Muncii, Chivu Stoica, Angheliu şi eu. Ne-am prezentat la poarta nr. 1 a Uzinelor Malaxa. Nu am fost lãsaţi sã intrãm înãuntru. Poarta se deschidea şi se închidea electric. Şi-atunci am mers la poarta nr. 2. Am încercat sã intrãm înãuntru, am reuşit, dar portarul ne-a oprit. Ne-a legitimat. I-am spus încã o datã cine suntem şi ce vrem. Şi-a spus: “Trebuie sã chem pe cei care rãspund pe linie sindicalã la Uzinele Malaxa”. Şi, într-adevãr, ne-am pomenit cu patru sau cinci persoane bine îmbrãcate, pantaloni la dungã, cravatã, guler ştaif. Am rămas miraţi: “Aceasta oare sã fie noua conducere a sindicatului de la Malaxa?” Dar dacã s-au prezentat ca reprezentanţi ai muncitorilor a trebuit sã intrãm în discuţie cu ei. Le-am spus cine suntem şi cã dorim sã cunoaştem realitatea sindicală de la Uzinele Malaxa. N-au vrut sã ne recunoascã. Au afirmat cã ei nu recunosc Confederaţia Generalã a Muncii. Deci, aveau poziţia PNŢ şi a guvernului Rãdescu pentru că nici guvernul Rãdescu n-a recunoscut Confederaţia Generalã a Muncii. Ce era sã facem ? Trebuia sã ne retragem. Am pãrãsit poarta nr. 2 şi-am hotãrît ca tovarăşul Chivu Stoica sã se deplaseze la Uzinele Griviţa sã mobilizeze un grup de circa două sute de muncitori care sã vină la Uzinele Malaxa ca să ne apere în cazul unui conflict cu acei reprezentanţi ai muncitorilor de la Malaxa. Chivu Stoica a plecat. Aşteptând să vină Chivu Stoica ne-am retras la poarta nr. 1. Între timp a venit Pãtraşcu cu un grup de patru – cinci activişti de la Comitetul Municipal al PCR. I-am spus lui Pãtraşcu ce s-a întîmplat la poarta nr. 2 şi cã aşteptãm sã vinã Chivu Stoica ca sã forţãm intrarea în Uzina Malaxa. Pentru că Uzinele Malaxa produceau armament pentru front, exista pază militară. Şi cât timp aşteptam noi, soseşte un camion cu militari. S-a deschis poarta şi a intrat camionul înãuntru. Şi dupã camion am intrat şi noi. Atunci portarul i-a chemat pe aşa-zişii reprezentanţi ai muncitorilor. Am vorbit cu unul dintre ei. A întrebat câţi sântem noi, noi eram şapte şi au hotãrît ca tot şapte sã vinã sã stea de vorbã cu noi. Stând la poartã, am observat în curtea uzinei un grup de şapte personae. Ne-am deplasat spre ei şi ne-am întâlnit în apropierea clãdirii administrative în care erau sechestraţi conducãtorii aleşi ai sindicatului de la Malaxa. Ne-am aşezat la o distanţã de doi metri şi le-am spus ce vrem noi. Noi vroiam sã asistãm la o adunare generalã a muncitorilor prin care muncitorimea sã ne declare dacã este de-acord cu realegerea unei noi conduceri sau îşi menţine vechea conducere care a fost aleasã înainte de Congreul sindicatelor din România. Şi-au fost de-acord sã mergem în hala mare mecanicã unde erau deja strânşi muncitorii ca sã constatãm care este realitatea la faţa locului. Şi ne-am îndreptat împreună spre sala unde erau adunaţi muncitorii. Când am ajuns în dreptul clãdirii administrative, Pãtraşcu a început sã loveascã pe cei de la Malaxa. Noi am intrat în clãdirea administrativã. Am vãzut cum pe uşile uzinei muncitorii au nãvãlit spre poartã foarte agitaţi. Parcã erau o turmã de oameni turbaţi. Cu rãngi. Cu ce apucaserã sã punã mîna. Erau înarmaţi sã fie gata de luptã. Grupa noastrã a reuşit sã-i elibereze pe cei sechestraţi. Şi au fugit spre poartã. Eu am rãmas singur. Încet, încet, strecurându-mă prin mulţime, am ajuns aproape de poarta 1. Şi-am vãzut în stânga mea un grup de trei sau patru cetãţeni, cã n-aş putea sã le zic muncitori! Cu rãngile dãdeau într-un corp omenesc, care era mutilat complet. Sãracu Dumitru, secretar al Confederaţiei Generale a Muncii, se desprinde de grupul nostru şi pleacă spre cel lovit. Mă rup şi eu de grupul meu şi-l opresc pe Sãracu Dumitru sã înainteze. L-am luat de braţ şi i-am spus: “E o nebunie ce faci!” În timpul ãsta am fost recunoscut de cãtre cei de la Malaxa: “Ăsta-i Gheorghe Apostol!” Şi-au început sã arunce cu ce puteau. Dar nu m-a lovit nici unul. În timpul ăsta cei din grupul Pãtraşcu trãgeau cu pistoalele în aer ca sã-i ţină pe muncitorii de la Malaxa departe de ei. Când am ajuns la zece metri de el, Pãtraşcu a îndreptat pistolul spre mine şi m-a împuşcat. “Pãtraşcule, m-ai împuşcat!” … şi i-am tras o înjurãturã pe moldoveneşte. O tovarãşã care lucra la Secţia Externã a Comitetului Central, cã se adunaserã de-acuma mai mulţi activişti de la Capitalã, dar şi de la Comitetul Central, a fãcut rost de o maşinã să mă ducă la spital. Eu simţeam în maşinã cum îmi pierd puterile. Şi tot mereu spuneam: “Unde este spitalul ãla? Nu mai ajungem ?” Şi-n sfîrşit am ajuns la Spitalul Elias. Eram încã conştient. M-am dus în sala de operaţie. Au încercat sã m-adoarmã cu eter şi nu reuşeau. Cu mare greutate am adormit. Operaţia a durat cinci ore. Glontele lui Pãtraşcu a trecut pe lîngã stomac, numai puţin atingîndu-l şi mi-a perforat toate intestinele. Şi s-a aşezat în coapsa piciorului stîng. Ce l-a determinat pe Pãtraşcu sã facã acest lucru?! El ar fi fost pus într-o situaţie foarte dificilã, pentru cã în faţa Anei Pauker a susţinut cã informaţia primitã la Confederaţia Generalã a Muncii nu este realã. Şi a asigurat-o pe Ana Pauker cã la Malaxa e linişte. Şi lucrurile nu s-au adeverit. Desfãşurarea evenimentelor şi împuşcarea mea a fost pusã de conducerea de partid pe seama legionarilor care acţionau la Malaxa. Şi-a fost o mobilizare generalã în toatã ţara de demascare a legionarismului. De fapt a fost o acţiune personalã a lui Pătraşcu ca sã-şi apere viitorul zicînd cã dispariţia mea înseamnã cã problema discutatã la Ana Pauker rãmîne între ei doi şi nu poate fi cunoscutã de opinia publicã. După acest incident, Pãtraşcu a fost luat din Bucureşti şi trimis în Valea Jiului la Petroşani. Pătraşcu a fost cercetat în legãturã cu evenimentele de la Malaxa după cãderea grupului Ana Pauker, Teoharie Georgescu, Vasile Luca. A fost formată o comisie din care au făcut parte Alexandru Drãghici, Vincze şi Ecaterina Chivu, soţia lui Chivu Stoica. Ancheta a durat câteva luni de zile şi s-a ajuns la concluzia cã Pătraşcu m-a împuşcat. El a recunoscut, afirmând cã din greşealã a tras în mine, cã n-a avut intenţia sã mã împuşte.
[ Interviu realizat de profesor Ioan Scurtu şi Virginia Călin, 1995]
